— Uită-te şi la ăsta cum îi apără pe toţi demenţii! s-a ambalat Dane, întorcându-se spre Marthe şi spre mine ca să ne ia de martori. Eşti nebun, Marcus! Principiile tale ţi-au lichefiat creierul. Faci paradă de ele asemenea tuturor celor care n-au suferit niciodată pentru nimic, dar ştii oare în ce lume trăieşti? Bănuieşti măcar de ce mizerii e capabilă fiinţa umană? Şi ăla de colo mai mult ca oricine? a precizat, dând un şut în scaunul prizonierului care, chiar dacă împiedicat de legături, continua să se zbată.
Dane se apropiase de Marcus cu pumnii strânşi şi privirea ameninţătoare:
— Ori eşti cu noi, ori împotriva noastră.
— Sunt cu voi, Dane. Cu Wern, Rebecca, Judith şi Marthe, dar vreau să
ştiu ce are omul ăsta de zis.
Auzindu-ne numele, prizonierul a tresărit. Eu îl observam, impresionat din nou de asemănarea noastră fizică. Îmi dădea sentimentul că
mă dedublasem. Chiar dacă îmi repetam că trebuia să-i executăm imediat, înainte de a ne pierde curajul, curiozitatea şi argumentele lui Marcus îşi făceau loc în mintea mea.
— Şi eu vreau să-i aud, am spus.
Dane s-a dat un pas înapoi, ca şi cum l-aş fi lovit.
237
— Te-ai răzgândit? Să vezi ce-o să se bucure Rebecca…
— Vreau să fiu sigur, n-am cedat eu.
Dane a ridicat braţele şi ochii spre cer, ca şi cum l-ar fi învinuit pe Creator, şi, furios, s-a îndepărtat câţiva metri. M-am apropiat de prizonier.
Am ridicat spătarul scaunului de care era legat. Cu un scârţâit sinistru, l-am făcut să pivoteze cu faţa spre noi. I-am smuls căluşul şi legătura de la ochi.
Era faţa mea, peste care timpul îşi lăsase însă amprenta. Timp de câteva secunde a clipit, orbit de lumina becului, apoi m-a privit, la fel de tulburat ca şi mine.
— Fiule, eşti băiatul meu, a spus într-un târziu cu o voce gravă, într-o engleză cu un uşor accent german.
— Nu sunt fiul tău, i-am răspuns agresiv. Sunt fiul lui Armande şi al lui Andrew Goodman, fiinţele cele mai generoase şi părinţii cei mai buni care au călcat vreodată pe pământ.
— Eşti Werner, sunt sigur. Ai ochii ei. Eşti leit ea, a continuat bărbatul.
E ca şi cum ar fi înviat…
— Nu încerca să-i înduioşezi, nemernicule! a urlat Dane lovindu-l cu pumnul în umăr. Ştim toţi cine eşti, Kasper Zilch, călău al acestei femei, a zis arătând spre Marthe, călăul lui Judith Sokolovsky şi al atâtor altor victime din lagăr.
Prizonierul şi-a luat ochii de la mine pentru a-i răspunde lui Dane.
— Vă înşelaţi. Nu sunt cel pe care îl căutaţi. Marthe, tu trebuie să ştii.
Sunt eu, Johann. Tu dintre toţi, tu trebuie să mă recunoşti…
— Johann nu mai e în lumea aceasta. Ştim ce i-ai făcut.
Fruntea prizonierului s-a acoperit de sudoare. S-a apărat:
— Am luptat mulţi ani ca să ajung aici, dar trăiesc. Uită-te la mine, Marthe. Ascultă-mă. Ascultă-mi vocea. Tu nu poţi să ne confunzi! Nu tu!
Spun adevărul. Eu sunt Johann. Soţul Luisei pe care o iubeai atâta. Tatăl lui Werner. E o nebunie care nu se mai termină.
— Nu-ţi face griji, o să se termine curând, i-a zis Dane.
— Marthe, te-am primit sub acoperişul meu când aveai cea mai mare nevoie. Te-am apărat de Kasper şi de ameninţările lui. Poţi să-ţi spun despre Luisa lucruri pe care fratele meu n-ar fi avut de unde să le ştie. Întreabă-mă… Am văzut cum hotărârea lui Marthe slăbea. Părea tulburată. Ca şi mine, Marcus a prins acea scânteie de îndoială. S-a strecurat imediat în breşă:
— Întreabă-l, Marthe. Văd că nu mai eşti chiar aşa de sigură…
Dovedeşte-ne că minte sau, dimpotrivă, că spune adevărul.
238
Marthe îl privea pe prizonier ca şi cum ar fi vrut să-i citească în suflet.
Ochii ei căutau în corpul îmbătrânit garanţia unei tinereţi care îi fusese familiară şi care dispăruse. Se apropiase cu prudenţă, ca să-i scruteze în tăcere rădăcina urechilor, simetria ochilor. Se schimbase prea mult. Nu mai era sigură. Cât despre voce… Cum să aibă certitudinea? Kasper ştia să-şi imite fratele la perfecţie, talent pe care şi-l cultivase mai întâi ca să-şi bată
joc de el, apoi pentru a scăpa de responsabilitate pentru diferite prostii făcute în adolescenţă… Vocea părea a lui Johann, dar nu putea constitui o dovadă.
Marthe a inspectat apoi cicatricele de pe capul prizonierului, dar de unde să ştie dacă erau într-adevăr ale lui Kasper? Părul le acoperise aproape în întregime. Stătea în cumpănă. Două voci se luptau în mintea ei. Prima o îndemna să tranşeze lucrurile: „Destul! Eşti pe cale să te laşi prostită! El e. Şi se află în sfârşit la mila ta. Eu n-am niciun dubiu. Niciunul. Îi recunosc trăsăturile, abilitatea cu care joacă oamenii pe degete. Uite cum e pe cale să-ţi manipuleze gândurile… Doar Kasper e capabil de un astfel de tur de forţă.
Deci, nu poate fi decât el…” Cealaltă voce îi murmura că ceva nu se potrivea.
Kasper, oricât de elocvent ar fi fost, n-ar fi folosit astfel de cuvinte. Chiar dacă juca teatru la perfecţie, n-ar fi putut să aibă aerul acela direct şi inocent.
— Nu mai ştiu, a mărturisit ea, învinsă.
În acel moment, uşa din fontă a scârţâit. Precedată de Rebecca, a apărut Judith. Pe faţa ei, spaima dispăruse complet înlocuită de o furie care o făcea să tremure din cap până-n picioare.
