— De ce e încă viu? a zbierat ea. Aţi avut dreptate să mă aşteptaţi.
Lucrurile bune trebuie savurate… Nu-i aşa, Kasper, parcă aşa îmi spuneai?
Îţi aminteşti? O să ne distrăm puţin. Eu şi cu tine.
Cu o mişcare iute, s-a apropiat de masă şi a luat unul dintre revolvere.
Marcus s-a pus în calea ei:
— Aşteaptă, Judith, nu suntem siguri că e vorba despre Kasper. Chiar şi Marthe…
— E el! i-a tăiat-o Judith, tremurând de indignare. Kasper, Johann, Arnold, nu mă interesează. Oricare ar fi numele pe care îl poartă ori vreţi voi să-i poarte, el e nenorocitul care mi-a făcut toate astea! a strigat smulgându-şi nasturii corsajului. Cicatricele pe care mi le arătase mie au apărut sub ochii tuturora. Pentru cine te erijezi tu, Marcus, în cavaler pe cal alb, susţinător al oprimaţilor?
Rebecca s-a apropiat de mama ei ca să-i acopere gâtul cu eşarfa. I-a aruncat lui Marcus o privire ucigaşă. Dar el nu s-a lăsat impresionat: 239
— Nu cer decât să vă cred, Judith, dar pentru moment tot ce văd sunt cinci persoane stând în picioare, libere, în faţa unui om aşezat şi legat. Dacă
nu îmi dovediţi că e vinovat, n-o să vă las să-i executaţi.
— Nu ţi-am cerut părerea, bătrâne, a mormăit Dane. Şi nu eşti tu cel în măsură să ne împiedice să facem ce ne-am propus.
Simţind că lucrurile nu mergeau în favoarea lui, prizonierul şi-a fixat privirea în ochii lui Judith:
— Nu sunt eu. Mă confundaţi cu fratele meu. Ceea ce mi s-a întâmplat toată viaţa mea. Şi orice v-ar fi făcut, îmi pare nespus de rău.
Febra împurpurase obrajii lui Judith.
— Îţi aminteşti prea bine ce mi-ai făcut, i-a zis cu o voce dulce. De ce nu recunoşti, Kasper? E inutil. Ştii prea bine că pot să-ţi dovedesc identitatea… Dar să facem lucrurile ca la carte. Aştept de treizeci de ani clipa asta. Mai pot aştepta o oră. Vrei să cunoşti capetele de acuzare, Marcus?
Foarte bine. îl acuz pe Kasper Zilch aici prezent de a fi participat în mod activ la uciderea sistematică a mii de oameni la Auschwitz, unde avea funcţia de Schutzhaftlagerführer9. Îl acuz pe acest om de a-mi fi omorât în mod direct sau indirect tatăl, Mendel Sokolovsky. Îl acuz pentru că m-a bătut, m-a ars cu ţigara şi m-a violat luni de zile în Blocul 24 din lagărul de la Auschwitz, atât de pervers numit „divizia veseliei”. A făcut un pas în faţă. îl acuz pe acest om de a mă fi constrâns la comportamente pe care nu le impui nici măcar unui animal. îl acuz de a mă fi supus la toate ororile care se puteau naşte din mintea bolnavă a subordonaţilor săi ierarhici, drept recompensă pentru serviciul lor loial. îl acuz… vocea i-a pierit.
— Opreşte-te, mama, îţi faci rău… a întrerupt-o Rebecca bulversată.
— Din contră, îmi fac un bine. Nesperat. Pe care n-aş fi putut niciodată să-i regăsesc altfel. Ai dreptate, Marcus, nu vreau doar să
plătească, vreau să mărturisească, să recunoască ce mi-a făcut mie, Marthei, celorlalte femei, tuturor acelor morţi. M-auzi, Kasper? Vreau să mărturiseşti, a întins ea pistolul spre fruntea prizonierului.
— Judith, omul e legat. Puneţi jos pistolul, o să vă răniţi singură, a insistat Marcus îndreptând mâna spre ea.
— Dă-te înapoi, Marcus… Acum! l-a ameninţat ea, ţintind spre prietenul meu. Nu glumesc!
— Mama, opreşte-te! a exclamat Rebecca.
9 Titlu dat ofiţerilor SS care erau la conducerea lagărelor de exterminare naziste.
( N. t.)
240
— Nu te amesteca, fata mea. Nici măcar n-ar trebui să fii aici… Ieşi!
Rebecca nu s-a mişcat.
— Asta este între noi doi, Kasper. Pentru că Marthe are dubii, iar Werner n-are nicio idee despre toate astea, am rămas noi doi să reglăm conturile. Uită-te la mine, a adăugat ea, apropiindu-se încă câţiva paşi. Sigur, anii nu au fost blânzi cu mine, dar e imposibil să mă fi uitat.
A ajuns lângă el şi i s-a aşezat în braţe încălecându-l. I-a pus pistolul sub bărbie.
— Deci, dragă Kasper, vrei să-ţi amintesc tot ce mi-ai făcut atunci? Să
vezi ce plăcut o să fie! a precizat, apăsând pistolul pe buza de jos a prizonierului ca să-i deschidă gura.
A vârât ţeava înăuntru, iar el a încercat să întoarcă puţin capul pentru a se elibera.
— Fără gesturi bruşte! Un accident se poate petrece aşa de uşor. Erau cuvintele tale, îţi aminteşti? „Un accident se poate petrece aşa de uşor”, când încercam să scap, pentru că-mi făceai asta, a explicat Judith, arătând spre cicatricea palidă de la baza gâtului… „Să nu te mişti, căţea afurisită, ziceai, o să-ţi faci rău singură…”
Deveniserăm stane de piatră. Singur Dane, aflat aproape de masă, rămăsese foarte calm. Stătea cu mâna pe pistol, gata să intervină. Judith părea să fi uitat de prezenţa noastră. Eram sideraţi de intensitatea acelei scene care ne aducea în faţă toate ororile pe care le suferise biata femeie.
Nici măcar Marcus nu mai protesta. Când vocea lui Marthe s-a făcut auzită, a avut efectul unei deflagraţii:
— Judith, nu cred că e Kasper. Îmi pare extrem de rău, dar nu mai cred aşa ceva.
— Crezi, îţi pare… Ce joc e ăsta, Marthe? a acuzat-o Judith, scoţând arma din gura prizonierului.
— Marthe are dreptate, doamnă, a murmurat acesta sufocat. Bărbatul pe care-l căutaţi e deja mort.
— Nu-mi mai spune doamnă! s-a dezlănţuit Judith, lovindu-l cu pistolul peste obraz. Doamnă! Ca şi cum ai avea vreun dram de respect… Ca şi cum nu m-ai fi întâlnit niciodată!
— E adevărat, Kasper e mort, a reuşit el să articuleze din nou. Un firicel de sânge i se scurgea din gură. A înghiţit restul cu o grimasă şi a adăugat: Ştiu, pentru că eu l-am omorât.
