- Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să
moară aici.
Bulgacov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.
- Profesorul Ştefan Todiraşcu:
S-au adeverit cuvintele Sfîntului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea...
Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am înfocat atîta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-1 cunosc, că „n-am cinstea să-1 cunosc".) înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.
- Pămîntul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji pînă şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă
363
Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut" al Grecilor, pe cel propovăduit Atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.
în care, Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje steipe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.
J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.
Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taina care urcă spre geana zorilor, peste limes.
Londra 1938
Duminică îmi petrec după-amiezele plimbîndu-mă în City. Străzile sunt absolut pustii. Merg trei-patru ore în şir fără a da de un singur om. Cîte o pisică
iese dintr-un gang şi-mi taie iute drumul ori o ia agale de-a lungul zidurilor. Am impresia că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă turnantă decorul acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei feerii ca Ludovic al Il-lea al
Bavariei în operele lui Wagner, uneori montate şi cîntate numai pentru el.
La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curţi, ganguri, colţuri neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s-ar zice că s-au jucat de-a v-aţi ascunselea printre cele mari.) Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos?
Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de suflete'? Dacă e liberal şi tolerant şi are o inimă de vînător? Ca să mă apropii de el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănînc pîine şi să beau vin care sunt came şi sînge. De ce a statornicit barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că mai păşeşte cineva pe caldarîmul acesta (bîntuit de atîtea fantome); dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?
Jilava, celula 13
Adus de la Gherla pentru a fi anchetat în procesul pornit împotriva lui Nego (calitatea de martor - neaudiat - în procesul nostru nu i-a fost de folos); în celula în care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit de
364
la Dej. E închis de mai bine de şapte ani, are desăvîrşitele maniere ale dublei sale calităţi: vechi puşcăriaş şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de cunoştinţe şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe dinafară, cuvînt cu cuvînt. Mai întîi mi-o explică în linii generale, în părţile ei constitutive de acţiune dramatică, apoi mi-o recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară
nu numai de neconceput dar nici de închipuit (Titi Pantea: a învăţat de la Johnny Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, cîtă vreme au stat -un an şi jumătate - în celule vecine) mă ajută s-o învăţ şi eu. Textul liturghiei - neînsoţit de orgă sau cor, de miros de tămîie, de gesturi hieratice, de lumini şi culori, de mişcări şi ritm - îmi apare în puterea sa ascendentă de tragedie, de happening, care culminează cu momentul senzaţional al dublei chemări: luaţi mîncaţi, beţi dintru acesta toţi. în biserici urzeala „subiectului"
este însoţită de tot ce-1 însoţeşte spre a predispune, emoţiona, covîrşi. Aici înfrunt textul în toată consistenţa sa extra-pură. Decorul atît de sobru al celulei -
piatra cenuşie şi fierul negru - reţine cuvintele şi împiedică avînturile sentimentului şi imaginaţiei. E un joc strîns, aşa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos, răstignit, ne face faţă. Parcă nici nu avem soluţia de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spectacolul torturii, să asistăm la crucificare.
Martie 1969
Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de rodnicie şi izvor de bucurii se adevereşte şi la spitalul Pantelimon, unde zac în ghips pînă la piept după accidentul de circulaţie de la sfîrşitul lui Decembrie.
Floriana vine aproape zilnic, după ce străbate oraşul de la un capăt la altul cu tramvaiul 14, la ora de vîrf. O călătorie pe întreg traseul liniei 14 cînd aglomeraţia e în toi nu poate fi calificată drept „mic sacrificiu". Şi nu numai Floriana! Sunt prins în mreaja dovezilor de prietenie şi legănat ca un copil.
Pe noptieră am Biblia şi o carte de rugăciuni - (ostentaţie, nu zic ba, dar e şi
mărturisire a lui Hristos: Iar de cel ce se va ruşina de Mine înaintea oamenilor. ..)
- de care unul din medici rîde (la vizita în colectiv). Crezi că Dumnezeu te iubeşte? vrea să ştie. Se şi vede! răspunde cînd afirm că mi-a arătat dragostea Sa în chip neîndoios. Biblia a mai atras atenţia uneia din infirmiere, o fată serioasă
şi atentă cu bolnavii, care-mi şopteşte că e penticostală şi-mi strecoară caiete pline cu poezii religioase copiate de mîna ei. Din conversaţiile mele cu ea constat cu
365
oarecare surprindere că Bibliei ei îi preferă poezioarele lor - sincere, înduioşătoare, dar şi tare dulcegi.
După scoaterea ghipsului şi repetate zadarnice încercări de a folosi cîrjele, ajung la concluzia că nu voi mai putea merge. Cad cu cîrje cu tot, şi mă cuprinde o deznădejde apropiată de ceea ce teologii numesc accedia, formă gravă a pierderii legăturii cu Dumnezeu. Medicii mă încurajează, dar îmi atrag atenţia că
s-ar putea să nu mai pot umbla decît în cîrje ori cu bastoane, poate numai o cîrje sau un baston după cîtva timp.
Dintre enoriaşii de la Schitu Dărvani unul mai ales se ocupă de mine: fratele Costică Hr. Lui îi împărtăşesc deznădejdea care m-a cuprins şi mă ascultă
îngrozit. Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un apostat. Şi îngrijorarea lui înflăcărată, cuvintele lui aspre, subita lui elocinţă - e un om cu un vocabular redus dar acum e-n largul şi-n elementul lui, are de scăpat un suflet -
mă smulg brusc din genunea în care lunecam. Din fereastra camerei se vede crucea de pe biserica lui Alexandru Vodă Ghica. Mi-o arată şi mă conjură să-mi îndrept privirile numai într-acolo. Aşa şi fac. Treptat, ies din deznădejde, frînt de oboseală, dar liber. încep să şi fac paşi mărunţi, tremurînd pe cîrje.
- Tema filosofiei indiene pare a fi căutarea adevărului. Adevărul acesta e atinan, care-i identic cu brahman care sălăşluieşte în adîncurile fiinţei care se identifică întregii lumi. N-ajunge deci că ieşi din tine ci din tot, căci tu nu te deosebeşti de tot: tai tvam asiW}.
