facă prostii în locuri de conducere.
Astăzi din nefericire occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XlX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii occidentului, dar ideile specifice Europei - libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea - sunt nobile idei cu valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere şi îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demenţa, tirania în care - nenorociţii
- văd acum aurora imaculată a începutului şi idealului.
— In prima zi, cînd au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş —
citîndu-1 pe Leon Bloy - i-a spus pastorului Wurm-brandt: „Dacă sunt mîhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi."
- Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor". în ce sens? în sensul că pe diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-1
batjocorim batjocorind păcatele, adică demascîndu-le, demis-tificîndu-le şi dîndu-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole. (Aceasta este şi tema Visului unei nopţi de vară de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor trupeşti apar - în regia lui Peter Brook - atunci cînd Titania se îndrăgosteşte de Bottom prefăcut în măgar; caricaturizarea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică
şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă
caraghioasă. Putem şi noi ride pe seama lui Mefisto.)
1942
De la spitalul din colţ - nu sunt mai mult de 50 de metri pînă la noi —
doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă mamei injecţii. în faza ultimă a cancerului numai Dilaudid-Atropina, în doze masive, are eficacitate.
373
Mai degrabă decît a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauch-feld arată a condotier italian din secolul XIV şi a erou de film. Intrăm în vorbă, uneori vine şi noaptea. Deşi e rezervat şi reticent nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e comunist şi că activează într-un fel sau altul. Nu rezistă ispitei de a face niţică
propagandă şi simte şi el nevoia de a vorbi. Şi ce îmbietor vorbeşte!
Soţia lui - medic şi ea la acelaşi spital - e o femeie de o frumuseţe izbitoare, trupeşă şi oacheşă; e Sulamita însăşi. Amîndoi muncesc de zor, sunt plini de abnegaţie şi devotament faţă de pacienţi, modeşti, neînfricaţi, pe stradă lumea se opreşte să se uite la numita pereche pe care o alcătuiesc, „el înalt şi ea înaltă".
După cîtva timp nu se mai feresc de mine, îşi petrec la noi clipele de răgaz, vin cu viorile şi ne cîntă (sunt buni muzicieni) şi-mi spun multe...
îi ascult, şi o clipă, o clipă îmi pare că... „Antifascismul" lor însă - oricît ar fi ei de curaţi, de cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili — e totuşi masca sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu justifică alt fascism, mai abitir?
Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de calităţile oamenilor spre a le îmbrăţişa ideile. Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă
învîrtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea... Una este eroul, alta este ideea.
Altă gîscă-n altă traistă. Vorba ovreiului: Tecuci e Tecuci şi Rîmnic e Rîmnic.
- Domnul le spunea fariseilor şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mîntuiţi, nici pe alţii nu-i lăsaţi să se mîntuiască (Mat. 23, 13; Luca 11, 12). în raporturile dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu numai că pe sine se mîntuie Dumitru prin credinţă şi încredere, dar şi pe Dugay-Martin îl ajută să se mîntuie dezvăluindu-i prezenţa duhului divin într-însul. „Nu ştiţi oare ai cărui duh sunteţi?" (Luca 9, 55) Dumitru ştie; Dugay-Martin nu ştie; dar află.
- Hristos a înţeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu fâcîndu-se trup va trebui să se jertfească şi pentru ca jertfa să fie autentică şi buna Sa credinţă indiscutabilă va trebui să-şi dea viaţa. Numai dîndu-şi viaţa - aici e totul, orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul în faţa morţii nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori inteipretat - era în măsură a dovedi că n-a venit în lume degeaba şi că intenţiile Sale erau serioase.
- Leon Daudet: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: evul mediu ciuma; secolul XVI - sifilisul; secolul XIX - tuberculoza; secolul nostru - cancerul.
374
Cred că au şi păcatele, viciile lor specifice. Unele, desfrinarea; altele, lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc.
în veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace.
De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte căderi în cele mai putrede vechituri. Se urmăreşte noul şi perfecţiunea şi se repetă greşelile cele mai clasice şi se obţine putregaiul cel mai banal.
Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă consecinţă este intoleranţa, contrazice, terfeleşte esenţiala însuşire a omului: libertatea, consacrată de Hristos Tisus atît cit priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la uşa inimii şi bat) cît şi ca supremă făgăduinţă (dezrobirea din păcat vă va face liberi).
Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia creştină este aceea a libertăţii.
1965
Abatele (ulterior cardinalul) Danielou: creştinismul nu trebuie să îmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai mediteranean, e universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea înfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare
twstrum.
Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricît de frumoase ori de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoairi, alte obiceiuri. S-ar
putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite - şi nu sade bine să ne speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altce\>a? Nu suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pămînt nou'?
- Pînă şi martiriul - nu numai modul de închinare - poate avea stilurile lui, diverse.-
Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.
Sub Henric al VllI-lea, John Fisher nu stă mult pe gînduri; stilul lui e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă
înspre eşafod.
375
