Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E Românul din Sarmaţia, Le paysan du
Datnime10*, omul simplu, fiul lui Mutter Na-turlt6\ Nu numai atît, e şi adevăratul intelectual care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liberM. Nu e homo unius libri1"7. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mîntuirea.
Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Cara-giale şi Brătescu-Voineşti.
Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dumnezeu": Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu - („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, 369
politica lui de neinteryenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit") — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protestează? încearcă să-1
convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)
Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră
cum că Dumnezeu ar trage să moară.
Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-1 faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-1 „bagi în sperieţi". Şi „degeaba" se împerechează de minune cu „speriaţi", amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda - are însă şi arierplanurile - unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Brătescu-Voineşti.
Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a
cărui credinţă — dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da - e tare ca stînca (şi pentru el «ine feste Burg ist unser Gottm).
Că Dumnezeu nu există - n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) - pe calea derizoriului (ce spui dom1 le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?
Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumitale şi danii pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîn-du-mi că nu există.
Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.
De unnărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol e şi Mîşchin) spre al identifica perso-170
najelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită isteţime doveditoare a unei priceperi adînci şi unei înţelepciuni puţin pornită să se dea în vileag.
Cînd Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este... Să
vedeţi dumneavoastră... Da ţi-mi voie să spun şi eu...
Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-1 amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului.
Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.
Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune" - atît de folosit în sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român - e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune cînd i s-a spus că nu există Dumnezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot 's delightKe. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făpturile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă."
- Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dumnezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitni - nuanţat de o foarte uşoară supărare - devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente formulări filosofice nu-1 pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitri], Românul, ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine 1-a moşit pe
371
Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.
Şi iată că încrederea lui e contagioasă!
Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românismul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. îi dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-1 renege pe Dumnezeu pentru că - deşi el, Dugay-M,artin, n-o ştie - Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.
O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin -
n-o ştiţi, nu vă vine a crede.
Nota optimistă din încheierea nuvelei îl îndeamnă pe cititor să vadă că şi cei de la Chicago şi din alte părţi - Sorbona, Oxford, Salamanca, lena, zice Sergiu Mandinescu sunt şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu.
- Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-14 celor de mai sus:
„Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos.
Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii."
- (Spun şi eu: „Dumnezeu există", deşi exprimarea este cum nu se poate mai greşită. Pentru a ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt termen decît pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: Dumnezeu este, dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o materialitate -
choseite, Sachlichkeit, reitate, estime - şocantă. Pentru că toată lumea foloseşte expresia mă potrivesc uzului comun, înţelegînd şi de aici că bieţii de noi, chiar cînd vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoinţă şi frumoase intenţii, nu vădim - spre marea dreptate a unui Barth, a unui Bultmann, a unui Tillich - decît că ne este imposibil s-o facem.)
- Nu le-ar prinde rău oamenilor să-1 citească mai mult pe Dickens,
melodramatic şi romanţios cum e.
372
(Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de Crăciun fac şi eu o faptă bună - poate singura mea faptă bună, lăsînd la o parte luarea Sfintei împărtăşanii şi cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfirşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.)
Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap.
Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să
