Englezii dau un examen greu şi-1 trec foarte cu bine.
Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii tac slujbe în bisericile năruite. Regele şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost.
Curajul ca însuşire comună. Ca luciu de la sine înţeles. îndărătnicia în faţa primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocraţie.
- Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scîrbit de invidia şi josnicia celorlalţi, preferă recontopirea în natură vieţii alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Infrîngerea şi moartea tragică îl trec în măreţie, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din contactul cu politica şi angajarea în realitate.
- Mafraux:
Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales."
- Eforie Nord
întâlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:
Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea.
De fapt 11 repetă pe Alexandru Isaevici"1: bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este, determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există
bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.
- Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu tară de răstignire."
- Valery: „La urma urinei, nimeni. înaintea creştinismului, nu spusese că
Dumnezeu este dragoste."
Septembrie 1970
Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la Biertani. Suntem într-o excursie, el. soţia (născută Mareş, e fiica inginerului Nicolae Mareş. mort la Sigliet). Paul C. şi eu.
379
De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevar locul depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de şcoală.
Ne conduce o săsoaică între două vîrste, foarte amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil.
E şi o zi măreaţa ii toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălţime. Printre creneluri comuna se vede pustie pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e desăvîrşită. Miroase puternic a fin cosit, îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă, impiasia că sunt cu adevărat în rai, la propriu, că pe drumul de la şoseaua naţionalii pină aici (un drum prost) am avut un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipa, dar nespus de lungă şi de convingătoare Fericirea e totală, iluzia e aproape absolută.
N-am murit, nu suntert' în cer, dar locui e dintre cele mai frumoase ce se Dot închipui şi vtajile trecutului şi ale lui septembrie îl tac şi mai irezistibil.
Deodată incep a bate clopotele, trase de doamna Philp ia ore fixe.
întreaga boltă, de un albastru preacurat, răsuna
Hgrr, macii uns frei''■'■'. scriu eu Ia sfiişit in registrul de însemnai al vizitatorilor
— Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinesou şi Tîidcr Vianu, li se pot găsi multe şi cu piatra e greu să an mei. Ţinută, oricum, ni' se poate spune c.î vot fi avut. Talent, maeştrilor T Aighezi şi M. Snb-vâanu nu li se poate contesta. De ţinută însă n-au dat dovadă.
Dar n-nu fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun $i eu, că
Q-au fost. Dai ar fi putut să fie, spun, $j mă refer la o frumoasă vorbă i lui Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie."'
- Două trăsături de caiacter ale cardinalului de Retz: Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atît de inteligent ca Mazzaiini şi cuin de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe toţi îi bănuia asemenea sieşi).
Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-1 făcuseră Ana de Austria şi
cardinalul, iar binele pe care i-1 tăcuseră să-1 uite.
380
Jilava, stîrşit de noiembrie
Rafale de ploaie şi vînt. Urlete. Se aude cum torul, afară, geme. Jilava şi-a îmbrăcat veşmîntul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună
ecouri prelungi. Smulse din ţîţîni (ori din cîrlige), scîn-durile ferestrei se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbînd peste ele, ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave şi lugubre.
închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de valuri în actul întîi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de vînturi.
Toată această sinistră măreţie (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, celulele adîncimea iar coridoarele nesfirşirea) îmi poartă -neaşteptat - gîndul spre cavalerul japonez care solicită să fie iniţiat în secta zen şi pe care maestrul îl primeşte izbindu-1 cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, neînfricatul, surîde şi tace.
Mai creştineşte nici că se putea.
Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doctrina creştină
provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al existenţei.
Gherla, camera preoţilor; Bucuresti,1965
