Iar „limitele" puterii lui Dumnezeu.
A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau răul. în acest înţeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-1
face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-1 facă.
Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni."*
Benjamin Constant în Cursul de drept constituţional socoteşte pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decît pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-l ispitim, cerîndu-i lucruri pe care ştiam că nu le poate aproba.)
Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic, gratuit, pentru că nu rîde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.
381
J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere nelimitată, dar putere morală.
A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu este aceea care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa ar fi deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărît, şi ca atare e mărginit.
E. Burger: Nu infinitul este mai adînc decît Persoana, ci Persoana e mai adîncă decît infinitul.
Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi
nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi bunătăţii, dragostei şi dreptăţii.
Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi să înţelegem că poate acţiona după capriciu - ca zeii vechi.
Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile (Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă supremă): „Ferească-ne însă
Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar care necrezînd în Dumnezeu şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu."'
Are dreptate Paul Dim. cînd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului.
— Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau să se considere fericiţi şi cu atît mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a nu stîmi mînia zeilor şi a fi prigoniţi.
Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi îndeamnă neîncetat să fim fericiţi, ne promite fericirea, ne-o prepară.
Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, modernă. Cît priveşte jertfa. Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoitor: e exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El.
1971
Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi Pemambuco), cleric „roşu".
Lui i se aplică Matei 24, 23-24:
„Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-1
credeţi.
Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă."
Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se face \ inovat de păcatul acela despre a cănii existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie.
3S2
- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie: dormitoare neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa pînă seara, suferinţe, umilinţe; nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desigur. Dar şi pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi cînd vrea, că suntem pe acest pămlnt în surghiun şi printre scîrbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte...
27 Noiembrie 1950
La birou, discutîndu-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.
In tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătînd întreagă (păr. faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cît o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tînăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:
... Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă
închin...
Ce urinează se pierde într-un uruit, apoi aud iar:
putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.
Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-1 aud.
Dar lăţoasa continuă:
... Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?
Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, întreruptă
numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlocului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decît dialectic şi materialist.
