Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice preţ. (întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilustrului acuzat: viaţa, da, însă numai cum o înţelegea el.) Pîna în ultima clipă Moore caută o soluţie -
cinstită, care să nu contravină convingerilor sale - pentru a putea să rămînă în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere cînd îi va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie - şi se ştie - că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit cînd a refuzat să depună jurămîntul care i s-a părut că nu-1 poate depune şi s-a dus să
moară, cu sînge rece şi calm deplin.
Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar n-a forţat lucrurile.
Mîntuitorul prin urmare nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc presupune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei cît mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentm ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzînd-o, îi dăm vieţii o valoare.
Paradoxul acesta - cel mai ameţitor - 1-a formulat învingătorul însuşi expressis vcrbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă cu voia Lui.)
— Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guvernului Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judgelu'?J, care implică totala cedare în faţa puterilor răului, îşi găseşte conformarea (strălucită) în observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să
acţioneze şi să cîr-muiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă
tare şi să se ferească neîncetat de ei".
- Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele l.P.) Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca
să-1 conceapă ori destul suflet ca să-i cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-1 putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pîndă, foindu-se, forfotind, fiţîindu-se - waiting, ca Mr. Micavvbei. for somcthing to turn up, poate pică ceva -, la dispoziţia
376
noastră oricînd, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricît. Să nu se uite că principala lui tactică
- ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape -
constă în a pretinde că nu există. Lutlier, cînd azvîrlea călimara după el, tăcea lucrul cel mai firesc - şi mai cuminte - din viaţa lui.
- Caip în ziua de 12 Februarie 1901, la senat.
E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.
Guvernul cade.
Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe care declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec:
„N-am ce face cu el.)
- Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ţinută. Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sînge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decît cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili.
Spectacolul Englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor."' (Care constituie şi textul cel mai potrivit pentru un torturat singur în celula sa.)
Gentlemanul se fereşte să comită mîrşăvii pentru că se vede pe sine însuşi din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.
Alte implicaţii:
indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi-obiceiurilor;
purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care rîvneşte (sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes);
înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el - e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea însăşi înnobilatoare.
377
1963
Ţinuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-1 pălmuiască pe cardinalul-principe de Rohan cînd întrebării „ce veţi face dacă veţi fi pălmuit?"
i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face". Dar e foarte probabil ca un European, începînd cu a treia decadă a secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, torturat, tăcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în coip şi alta să fii bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie restrînsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor asemenea posibilităţi. Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se destaşura sub semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu provocarea la duel.
Altfel e pentru ţăranii, funcţionarii, profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerile de închisoare prin care trec. Pentru ei, pînă mai deunăzi, schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negîn-dite. lată de ce problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi acuitatea - grăbită, brutală - a tot ceea ce ţine de rubrica existenţială.
Sibiu, 1970
Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari.
Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire.
Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormîntul lui Şaguna şi la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covîrşit de frumuseţea locului şi de dragoste fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atît drept avem pe acest pătnînt, să nu ne sinchisim, cînd suntem fericiţi, de părerea celorlalţi.
Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii pînă la Curmătură.
O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or rîde oare şi ei?
378
Septembrie, 1940
