354
gîndire care, urmărită pînă cit mai aproape de suflet, să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile acelea mute unde mai rămîn doar mila, tandreţea şi un soi de amărăciune pe care ni-1 dă amestecul de etern, de întîmplător şi de vremelnic: ursita noastră.
Aprilie 1968
Părintele Benedict Ghiuş, însoţit de Floriana, vine cu Sfintele Taine, înainte de Paşti, să mă împărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă spovedeşte acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai adîncă reculegere decît în uşa altarului, la Schitul Dărvari. Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri.
Floriana stă de pază pe coridor, în faţa uşii. Sunt în pat, în ghips pînă peste coşul pieptului. Parcă aş fi în închisoare, la fel de neputincios, de prefăcut în obiect, de aflător la cheremul celor ce dispun de mine - şi tocmai de aceea de necrezut de liber, de avîntat, de fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de osînda alegerii dintre bine şi rău?
Oricum, degajat, „desprins" şi zburînd - cu gîndul. Parcă numai eroii lui Jack London sunt călători printre stele?
După împărtăşanie beau tot vinul rămas în pahar. Părintele Benedict surîde.
Numai dacă vom deveni asemenea copiilor.
- înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o prăpastie.
Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cîrmă; proverbul englez: Dumnezeu dă mîini, dar nu
construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.
- Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile - ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.
355
Noiembrie 1948
Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. în fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scînteia".
Organizaţia de partid, prin tînăra tovarăşe Lotti, doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul mai îmbrîncind-o, o aşează pe un scaun, îi pune ziarul în mînă şi ia loc lîngă dînsa. îşi petrece braţul drept peste umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surîde beatic şi ocrotitor. Poza e menită a înfăţişa, în stil concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu naţionalităţile conlocuitoare.
în articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunţă
„Moc". Cu zîmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş' al mîinii stingi
- gingaş şi depreciativ - şi cu o încreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi, în fond, zădărnicia superiorităţii culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş"'. (Partidul nu greşeşte, ştie tot.)
Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc".
Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de satisfacţie. Rîsete, un murmur prin care se revarsă
scîrba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc -
însoţite de scurte suspine - manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de partid să
mai încolăcească gîtul oamenilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată.
1969
De fiecare dată cîte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, de pe cîte un munte înalt. Unul, sau cîţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti: altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată
găsesc o turmă. Vitrinele sunt primenite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri.
Şi cîte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc -
lesne de-nţeles - nu numai zorzoanele din vitrine ci şi inventarul din pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.) 356
1937, Chartres
Ce să fie? Oare vitraliile? Spaţiul interior bine folosit, nedînd nici senzaţia de strîmtoare şi aglomerare nici pe aceea de vastitate derutantă? Sau faptul că
monumentul se arată privirii încă de la mari distanţe în plină cîmpie? Amintirea lui Peguy? Fericita proporţie dintre ornamente şi simplicitate? O anumită
neîngrijorare faţă de simetrie?
Cine ştie. Dar simt că mă aflu într-un loc magic, un loc curat, locuit de duh, într-unui din locurile alese ale lumii, unde nu încape îndoială că Dumnezeu e prezent.
(Impresie identică în 1969 şi 1970 la Agapia Veche şi la Procov, locuri sfinţite de strădanii, de nevinovaţi, de aspiraţii. Şi, năvalnic, la Frăsinei.) Octombrie 1956
Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări: Dinu Ne. vine clandestin de la Cîmpulung pe două-trei zile. N-are unde locui. îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-1 primim pe Dinu
„regeşte"', „fără economii". Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o fericire. Se simte perfect.
Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape în piele. Toată ziua - adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi pînă noaptea tîrziu — ascultăm la radio, rîdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu mîinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata mai mult decît mine.
Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi zîmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. în jurul meu, pe toate coridoarele, în toate birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hîrţoage şi hîrtii. Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mei; măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cîntată poezia ţinutei - există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste picioare -, unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricît de cumsecade ar fi acesta, oricît le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricît le-ar părea de rău şi le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zîmbete ascunse. (Şi-un fel de foiala la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfîrşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de
357
