Teodoreanu. se află acum aici.
Dar proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului - şi cît de yoghină, de honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de sînziene îşi avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adînc înfipte în mizerie şi spaimă - nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de Cotnari, de culoarea strugurilor poleiţi în bătaia soarelui fierbinte al verilor de demult, nu-1 înconjoară decît pe singurul Păstorel. Cînd, rupînd vraja calmului ce se lăsase din toate părţile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el glas, solicită o ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii române şi a tradiţiei petrecăreţe, păşeşte acru şi dîrz pe tărîmul filosofiei contemporane ostile şi sfîşîe brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atît de proşti, domnule Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus -
cu priviri îngîndurate, împovărate, însingurate. Sfruntare, gîndeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întîlnim prin închisori):
„Ştim noi ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari."'
în sala de şedinţe, dînd impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci - ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lîngă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rînd, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi cîţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întîi: coautorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei.
în sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce 66
reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi -asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dîndu-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise,
totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor - postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codmlui ori în desişul stufărişului, iar nu un pîlc de intelectuali palizi, scofilciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu cîte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în civil), veniţi să
urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată
reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kăfkaian.
Mai e un al treilea roi, la stînga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi cîte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi -
bănuiesc, apoi aflu precis - şi cei mai temători, îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decît floarea la butonieră
ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. în ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mîncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dînşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au dejucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie.
67
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel).
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvîrşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-1 caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frămîntare atroce, îi suflu trăgîndu-1 de mînecă atîta timp cît vînzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strînge la iuţeală încheietura manii, oftează adînc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.
Cu Vladimir Streinii schimb doar priviri pe furiş şi cîte un mic zîmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom rîde chiar de-a binelea cînd procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osîndirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrîneşte.
în pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat - omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase - mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-1 reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează
clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al legionarismului. Un fel de rîs înfundat înfrînge solemnitatea înţepată a şedinţei.
Streinu, alături de mine, tresare, apoi surîde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urit e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvînt autorul Hronicului va izbuti să iste iarăşi o boare de omenie spunînd că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această
mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întîmplâtor, o anumită mentalitate şi-1 pofteşte
68
în mod grav să-şi cîntărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrînd să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avîntul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer - la care poate se gîndea şi pe care, mînat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte - şi anume cu „să ferească
Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-1 ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-1 apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo24: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sîngelui şi morţii, gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că
a fost bătut şi la picioare „unde poartă urinele bestialităţii legionare", dă să se descalţe. Un semn discret - plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească
şi să renunţe, la exemplificarea pe viu.
Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu,
printr-o declaraţie de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit înveşmîntat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut. îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfirşit se şterge şi el cu o băsmăluţă
scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mîini.
Apare la un moment dat o bătrînică în negru, cu o pelerină - aduce cu Balbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflînd că modestul ei vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrînica răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptfnd ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzînd despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai întîi, cînd bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atît mai puţin asupra sensului lucrării; în al doilea rind, a înţeles şi ea că este vorba de
69
legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării, autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă?
Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara tîrziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.
