încît nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scîrbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.
Corolarul I: nedreptatea, cînd îţi este făcută ţie, ai dreptul - dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sîngele. Chinezii care-şi cunnă viaţa pe pragul împilatorului spre a-1 sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care - Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc - evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărîţi să-1 lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-1 judecă.
Corolarul II: nedreptatea, cînd ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborîtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.
lorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta."
Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvîrşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce
principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.
Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două
situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii.
Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstoml e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.
(Cînd nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămîne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mînăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.) 63
Iar problema lui EU, Eli
"Prefer sa cred in Dumnezeu decit
sâ-l văd în toată slava sa. "
Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)
Dumnezeu, care 1-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu torul absent şi pentru noi?
Un lucru pe care nu vrem să-1 înţelegem, pe care nu-1 înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e uri imens papagal roşu.
Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că - mai rău decît atît -
scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice-s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este că voia să-1 convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.
Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborîrea de pe cnice ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere - invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură -ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.
64
- Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!"
24-26 Februarie 1960
întîi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecind după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam pînă pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, cîte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să
ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii — sosise., vezi bine, ora gustării
— îşi scot din genţi pacheţelele cu mîncare. înfulecă vîrtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă.
(Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara).
Niţel mai tîrziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi glumeţ pentru a cere creion şi hîrtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vîrsta, de, s-ar putea să le uite.
întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanţă, poate nu ca băgarea unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte o învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zîmbeşte, distant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o ţigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi ofiţerul şi subordonaţii lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunţile, puţin de tot, se descreţesc. S-ar zice că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte uriaşe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă Slurdza, că văd chef fi voie bună în ţara Moldovei. Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tînăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede că
încearcă oarecum
65
sentimentul elevului căruia i se oferă emoţionantul prilej de a sta de vorbă
cu unul din autorii reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului vigilent care intervine în discuţie îi trînteşte: „Dumneata să ştii că
eu nu sunt numai scriitor ci şi căpitan de tunari."' Odată cu vorbele acestea s-ar zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi umbra se urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi umbre duioase
- Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă, domnul Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La paradis general, biblioteca Academiei într-o dimineaţă de primăvară cînd cititorii-s puţini şi legăturile în piele ale cărţilor lucesc atît de blînd, Bucureştii de altă dată cu întreg cortegiul lor de grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă, din strada Icoanei, unde în jurul unei mese răsunaseră bietele epigrame în temeiul cărora Al. O.
