Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărît lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii.
Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bîrfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge cînd ne
60
prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncîndu-mi priviri dezolate. După
vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.
- Se'ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? In romanele lui Mauriac?
Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu
sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume.
- Cîteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.
Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză.
Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.
Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvmtului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.
Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată
lumea se omoară după libertate.
Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, cîte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut."
Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.
II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate."
Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum îi place lui Hristos să ne socotească - prietenii Săi.
Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat."
Să ni se topească inimile la gîndul pozelor populare unde Domnul cu traistă
şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.
Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă
pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.
- Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.
61
Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cît de reale erau pentru el personagii le meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus noblefea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă cînd nu-mi vine, zău, a rîde gîndind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.
în Ursule Miouet, scrisorile lui Francois Minoret - personaj necinstit şi odios - Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Cînd însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să rîdem pe seama unui om lovit de nenorocire.
Cuvintele acestea extraordinare dovedesc: a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali - şi să le respecte;
b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură
omenească - adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească - atunci cînd aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse; d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;
e) Că şi pentru el, ca şi pentai Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfînt.
(Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului - vezi tâlharul cel rău
— dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfintă. Pe cel ce suferă sunt dator să-1 compătimesc, să-1 ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul - nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză - fiindcă nu ştie, sanda simplicitas, iată un exemplu grăitor - să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vîndut paltonul pe care 62
i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la circiumă. Paltonul îl poartă Hrist&s.
Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.
Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela cînd, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. îl apucă aşa silă şi scîrbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud"
