în fiecare zi, în toate ziarele. Pe toţi pereţii. Pe toate zidurile. Ce departe e Hristos. De ei, de mine. De toţi. îmi jur totuşi că niciodată nu voi spune vreun cuvînt rău, nu voi schimonosi vreun zîmbet cînd va fi vorba de Grupul de la Oxford în prezenţa mea.

- Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna-se înţelege în cîteva minute.

Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e însă incomparabil exerciţiu de strunire.

Londra, Mai 1939

Familia pastorului Lound locuieşte în plin centru, şi într-un cartier elegant, aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca paying guest26, delicios de ipocrită formulă pentru a spune luat în găzduire. Sosesc seara, după o îngrozitoare călătorie cu avionul: fortuna a bîntuit fără încetare deasupra Canalului Mînecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul) tot ce aveam în noi, în nişte pungi mai întîi, apoi pe unde se nimerea. Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoinţa britanică, dulce compensaţie a ironiei răcelii franţuzeşti: la aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de coniac şi ne îmbie să

bem: remediul, zic ei, e obligator după răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului îşi manifestă şi el solicitudinea, iar jupîneasa gazdelor îmi zîmbeşte deferent şi-mi dă de ştire că pentru această primă seară sunt scutit de îmbrăcarea smokingului. Cuvintele de bun sosit ale stăpînului casei sunt şi ele fermecătoare (să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am tăcut cinci ani de puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă manuală alături de ţigani - că

politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept în faţă — să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu): în locuinţa noastră să vă

simţiţi ca la hotel, iar nouă să ne îngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten.

74

Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai rezervate; pastorul însă şi fiica cealaltă (e învăţătoare într-un orăşel la oarecare distanţă de Londra şi stă acasă de Vineri seara pînă Duminică) sunt gentileţea şi simplitatea însele. Văd bine că pe cît sunt Englezii de reci în străinătate pe atît sunt de prietenoşi la ei în ţară. Ospitalieri, deschişi, înţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea - şi pe ce drum îşi alege; nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.

După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită în camera lui de lucru şi-mi face cafea într-un ibric electric. Dimineaţa, înainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dînsul la o scurtă plimbare, în pas milităresc, prin nesfîrşitul Regent's Park. îmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori aparţin unor personalităţi de seamă.

Sunt şi iazuri în parc, eu mă reped către nişte raţe de toată drăgălăşenia: Ca să le văd mai deaproape mă las pe vine, le îmbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie foarte cuviincios, cît trebuie. întorşi acasă, pastorul povesteşte în cursul aşa-zisului mic dejun că eu, cînd mi-a atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am lăsat în părăsire şi m-am dus să mă închin unor raţe (went to worship some ducks).

- Din Londra îi scriu la Bedford lui Manning, tînărul funcţionar pe care-1

întîlnisem la Interlaken. îmi răspunde curînd şi mă invită să iau parte peste cîteva zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei.

Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc în sala primăriei de la Easthem aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc înflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notiţe,

înseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că

poate veni în orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum!

în pauză, conversaţiile sunt la fel de însufleţite ca la Interlaken, iar îşi dau unul altuia adrese, iar îşi recomandă reviste şi cărţi, expoziţii şi cursuri, iar îşi fac, nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi, vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zîmbesc, cugetă... îl revăd şi pe Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neîncredere sporită;

75

şi cu surîs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescenţă. îmi pare foarte înduioşător - te vei număra printre închinătorii Lui -, şi totodată copilăros.

Şi niţică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă

crezare viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale.

La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez şi ca sa aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă împărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost cîţiva ani paroh titular al bisericii engleze din Paris/ e impresionat de motivarea mea şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credincinsul care nu se apropie de altar din lipsă de mărturisire i se pare vrednic de respect.

Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întîlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. în Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei în modul cel mai firesc. De cîte ori, trecînd prin dreptul unei clădiri purtînd o tăbliţă cu nume de organizaţie religioasă, de cîte ori n-am intrat! înăuntru sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la

Vaviloril Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureaioc21.) Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, îmi rezumă crezul lor respectiv.

Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia cînd mi se propune cu neforţată ingenuitate „cîteva clipe de tăcere meditativă în doi" ori o rugăciune. Let us pray^: şi îngenunchează în mijlocul biroului, al salonaşului - sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. îmi încarcă braţele cu fiţuici şi broşuri, pamflete, cum le place lor a zice.

Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi îndelung în faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cîntă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela în mînă. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, fireşte, nu umbrela ci impermeabilul.) îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cîntul lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită îndărătnicie, refuz să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenţi şi ei, nu supăraţi pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Pînă la sfîrşit,

mă lasă în plata Domnului, şi plec - plin de amărăciune.

76

6 Martie 1960

Aşadar, într-un tîrziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuţa firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decît credeam. Un gardian foarte înalt şi voinic îmi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare, înapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte.

Noaptea aceasta de început de Martie e o noapte de viscol. îmi aminteşte de începutul Valetului de trefla al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ

din Lambeth, tînărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai înainte ca agentul de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului.

Fusese omorît în stradă, noaptea, pe zăpadă şi vînt, şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decît o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!"

Sunt în cămaşă şi chiloţi. Gardianul îmi arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Unele valize cîntăresc foarte greu. Trebăluiesc, dîrdîind şi clănţănind, căci nu e numai frig, ci mă şi aflu într-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, încotoşmănat într-o şubă siberiana cît toate zilele şi încălţat cu pîslari peste cizme, şi-a ridicat gulerul îmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste urechi şi s-a ghemuit - aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells - pe un scaun ciudos aruncat într-un colţ de unde probabil că mă urmăreşte. De bună

seamă că-i este şi lui frig şi ~ de ce nu ştiu - dar am impresia că nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo pînă colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi nevolnic.

Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, începînd a mă

încălzi. Gardianul îmi face iar semn să-1 urmez, scuturînd un inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte în dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi face vînt înăuntru.

- La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi.

îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întîmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!

77

7 Martie 1960

Mi-a făcut vînt înăuntru. Acum stau încremenit lîngă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţămînt de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rinduri de paruri de fier care se ridică pînă aproape de înaltul tavan

boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scînduri, dincoace de care sunt gratiile.

în spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede, în colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atît.

Jos, de-a lungul paturilor, şiruri - ce-mi par nesfîrşite - de bocanci.

Cîteva sforăituri vînjoase nu rup tăcerea adîncă, asemenea norilor izolaţi care nu covîrşesc unitatea cerului violent albastru. Cîte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.

încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în mînă dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă

vede nimeni.

După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de huma, ciment, pietriş şi noroi. încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.