încîntător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără
şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgîndu-şi declaraţia dată
la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului.
Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (în fund) un fel de vagă rumoare, însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu sade frumos. Martorul, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri, Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în cadrul statului habsburgic tot pe pămînt românesc.) Există o ramură Dumba înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul - ciudat - al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămas pînă la urmă
slujitori devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?)
Mai tîrziu, în puşcărie, aveam să aflu cît de sigure sunt prieteniile stabilite de macedoneni, cît de credincioşi, de statornici pot fi - deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai enervate, dau greş.
Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian: dacă
Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine declaraţia de vinovăţie de la anchetă
- şi cum să n-o menţie? - înseamnă că martorul, susţinîndu-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut
să-1 apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două minute de gîndire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeaţă difuză îi acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu umerii, capetele şi mîinile că martorul e un idiot - şi-1 trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A învins!
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara, în general, sănătoase.
Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mîinile pe bancă. La sfirşit - Mădârjac a
70
fost citat negativ numai în treacăt - se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald.
Cînd ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvînt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. în numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul.
Pillat, cel dintîi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decît Alecu, dr. A. VI. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvîcneşte sîngele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adînc vinovat faţă de prietenii pe care i-a tîrît aici după el şi cărora le cere să-1 absolve. Marietta Sadova e jalnică, plînge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvînt final şi-1
recit fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpreta! ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspîndirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adînc respect şi neţărmurită dragoste."
Cuvinte destul de îndemînatice şi care - Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi mai grozave decît ale celorlalţi - sunt ascultate de cîteşi patru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat.
Cînd tribunalul se retrage, rămînem sub pază în boxă. Destinderea e generală. Avocaţii zîmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi
anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele.
71
Şeful gărzii, un plutonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului.
De acolo ne priveşte covîrşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Excursionisrului i se pare, din vidul anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară în vale e pentru el anume. Cît de bucuros e vremelnicul grefier! îşi arată toţi dinţii. Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi cîţi sunt aici, toţi robi, toţi actori în diferite roluri într-o nevoită şi obositoare piesă.
Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruenţă în această
cum nu se poate mai trecătoare şi tîmpă fericire a buzatului printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gîde?
Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile.
Suntem scoşi la repezeală. între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat.
Interlaken, vara 1938
Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul: are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale, The Oxford Group. De care auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic, Frank Buchman.
Titlul unei cărţi scrisă de un discipol al său: Numai pentru păcătoşi. Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atrage; greşesc poate, ca şi în cazul şcolii de înţelepciune de la Dannstadt.-
în hotelul unde am fost pînă la urmă primit nu locuiesc decît membri ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care mă iau drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt Englezi. Se pare că la un alt hotel, mai luxos, se află şi o doamnă din România.
Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă consumarea unui număr sporit - adică astronomic - de ceşti de ceai. Contactul cu Englezii aceştia -
sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reîncepe în fiecare zi proaspătă ca-n prima - mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor programe cît mai precise şi pline, gata la orice oră să discute problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală; manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de făţărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi sufletesc - este plăcut, amuzant şi chiar desfătător. Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune întrebări indiscrete urmate de adînci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi farfurioare cu biscuiţi, scoţînd de prin buzunare carnetele în care se notează sute d» adrese, titluri de cărţi, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucertt.
72
La început o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei, într-atîta sunt de
prins încît renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a Grupului. Se ocupă în special de mine un tînăr funcţionar din Bedford, îl cheamă
Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un Irlandez, mai vîrstic, înalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stînjeniţi.
Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-1 desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija de mîntuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricît de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.
