Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat."

Să ni se topească inimile la gîndul pozelor populare unde Domnul cu traistă

şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.

Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă

pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.

- Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.

61

Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cît de reale erau pentru el personagii le meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus noblefea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă cînd nu-mi vine, zău, a rîde gîndind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.

în Ursule Miouet, scrisorile lui Francois Minoret - personaj necinstit şi odios - Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Cînd însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să rîdem pe seama unui om lovit de nenorocire.

Cuvintele acestea extraordinare dovedesc: a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali - şi să le respecte;

b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;

c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură

omenească - adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească - atunci cînd aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse; d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;

e) Că şi pentru el, ca şi pentai Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfînt.

(Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului - vezi tâlharul cel rău

— dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfintă. Pe cel ce suferă sunt dator să-1 compătimesc, să-1 ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul - nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză - fiindcă nu ştie, sanda simplicitas, iată un exemplu grăitor - să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vîndut paltonul pe care 62

i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la circiumă. Paltonul îl poartă Hrist&s.

Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.

Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela cînd, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. îl apucă aşa silă şi scîrbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud"

încît nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scîrbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.

Corolarul I: nedreptatea, cînd îţi este făcută ţie, ai dreptul - dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sîngele. Chinezii care-şi cunnă viaţa pe pragul împilatorului spre a-1 sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care - Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc - evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărîţi să-1 lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-1 judecă.

Corolarul II: nedreptatea, cînd ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborîtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

lorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta."

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvîrşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce

principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două

situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii.

Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstoml e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.

(Cînd nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămîne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mînăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.) 63

Iar problema lui EU, Eli

"Prefer sa cred in Dumnezeu decit

sâ-l văd în toată slava sa. "

Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dumnezeu, care 1-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu torul absent şi pentru noi?

Un lucru pe care nu vrem să-1 înţelegem, pe care nu-1 înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e uri imens papagal roşu.

Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.

Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.

Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că - mai rău decît atît -

scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice-s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.

Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.

Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este că voia să-1 convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborîrea de pe cnice ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).

Ni se cere - invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură -ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

64

- Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!"

24-26 Februarie 1960

întîi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecind după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam pînă pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, cîte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să

ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii — sosise., vezi bine, ora gustării