Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmînată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o cînd în-am înapoiat, destul de tîrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-1
întîlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decît un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur
44
uşor, dar gestul părintelui meu - căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic - îmi pune un nod de înduioşare în gîtlej.)
- La închisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult între ele
- filmul Generalul de la Rovere.
E o producţie a .neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.
O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucărea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atît de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt tuciuri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.
Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Pînă la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luîndu-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească
impostura cu preţul sîngelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.
Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvîrşire, de nu-1 întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decît modelul autentic.
Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atît de minunată transformarea
creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!
Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă
într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfîrşitul spectacolului, refuză net să
dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramînă cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecît spre mînăstirea respectivului cin.
45
Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.
Actorul roman care, facînd-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă
zgomotos jocul atît de natural al interpretului, atins de har, pînâ ce, înţelegîndu-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfint, erou.
După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă
zoriţi acasă; se strîng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi pînă tîrziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido.
(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sîngelui, sîngele ca statică pecete a neschimbării.
în vreme ce sîngele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.) Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricînd, samurai!
Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia.
Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pîinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gîrbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr - toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzînd-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii.
Pînă unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.
31 Decembrie 1959
Am cu mine valijoara, în buzunar cîteva tablete de vitamină C şi de piramidon şi o carte groasă.
La Securitate sunt deîndată primit foarte cu multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începînd cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici
46
furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea
groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din cînd în cînd fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cit doriţi, sunteţi doar IUI învinuit, ci martor) ori sug cîte o vitamină.
Interogatoriul durează pînă la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zîmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întîlnire la gîrlâ. (Aşa mă
înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Cîmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică
răspunsul meu era dinainte ştiut, scontai. întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stămi destul de hotărît în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.
Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră
iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dînd să iasă, se răzgîndeşte şi revine. Mi se promit cîte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu.
Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrîneţea tatii pe care nu-1 pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca - fireşte - un cîine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricînd, lucrul acesta se va aranja cît ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cîte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi. ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricît aş fi de reacţionar (- zîmbete -l partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mîinile înroşite de sîngele coreligionarilor mei. Intr-atîta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încît ceea ce mi se cere nu-i decît un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.
