Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfint, erou.

După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă

zoriţi acasă; se strîng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi pînă tîrziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido.

(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sîngelui, sîngele ca statică pecete a neschimbării.

în vreme ce sîngele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.) Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricînd, samurai!

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia.

Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pîinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gîrbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr - toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzînd-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii.

Pînă unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.

31 Decembrie 1959

Am cu mine valijoara, în buzunar cîteva tablete de vitamină C şi de piramidon şi o carte groasă.

La Securitate sunt deîndată primit foarte cu multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începînd cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici

46

furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea

groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din cînd în cînd fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cit doriţi, sunteţi doar IUI învinuit, ci martor) ori sug cîte o vitamină.

Interogatoriul durează pînă la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zîmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întîlnire la gîrlâ. (Aşa mă

înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Cîmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică

răspunsul meu era dinainte ştiut, scontai. întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stămi destul de hotărît în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.

Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră

iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dînd să iasă, se răzgîndeşte şi revine. Mi se promit cîte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu.

Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrîneţea tatii pe care nu-1 pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca - fireşte - un cîine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricînd, lucrul acesta se va aranja cît ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cîte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi. ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricît aş fi de reacţionar (- zîmbete -l partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mîinile înroşite de sîngele coreligionarilor mei. Intr-atîta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încît ceea ce mi se cere nu-i decît un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.

47

Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră - şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie - cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - în margine - toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.

Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul pînă la capăt. Mă

descopăr pentru prima oară încăpăţînat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru.

Dar frică tot îmi este.

Căci n-a fost decît actul întîi - de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gîndire urmînd a mă prezenta Luni 4 Ianuarie la orele opt cînd mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi slatuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei", stabilit fiind ca Luni să

trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.

Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e - cum să spun? - fatidic.

A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere; pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrînului. îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator.

Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel.

(Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să

ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! în sfirşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrînul, în el ai încredere, şi vino Luni...

Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii...

- Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mvsterium fascinans, mvsterium tremendum.

Să le iau pe rînd. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtînd nume de sfînt ori de tîlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. îşi aveau flăcăii geloşi şi mîndri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zâvozi care lătrau în

48

tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi.

Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i lotuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pîine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că - pînă-n clipa morţii, se-nţelege

- nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întîmpla. (Un fel de acoperămint - al Maicii Domnului mai ales care chezăşuieşte oamenilor de treabă - şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă - caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.) La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătînd des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintîi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile

rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescîndele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecînd de la negativ la pozitiv, începea să-mi rînjească sfidător). Binecuvîntat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lîngă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon pînă la Fundeni se întindeau grădini, cringuri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădeai de turme decît de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blîndeţea poporului îomân îşi are obîrşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)

Mai erau - ţin bine minte - şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind tăgăduindu-ţi pacea.

(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.)

Are orice om cîte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atît de oarecare, între Capra şi Fundeni - şi-n curtea iară capăt a 49

unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adînc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scînduri şi butuci îmbibaţi se răspîndeşte un parfum înţepător.)

Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace atît de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decît salcîmul curţilor sănnane şi cîrciumile tîigoveţilor mintoşi?

De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai tîrziu, mult mai tîrziu, pe căi negingaşe.

1961

La Jilava, pe secţia întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecît. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curînd la concluzii care ne bucură pe amîndoi.

Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe

jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sînge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rîndul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sînge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru' dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încîntati şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.