exagerez voit - sau inconştient - deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cît de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare - încă în stare - s-o stăpînesc, s-o ascund. încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă

nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecind după cît constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.

Toamna 1966

în piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic - LSD-ul mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele - opiaceele, haşişul, heroina - şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pili can make us innocent.1

Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu 42

o poate (re)da şi păstra decît numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dîndu-ne sentimentul culpabilităţii.

- Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.

Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit

- fostul mort care a fost chemat la viaţă - urmează acum să moară la cele lumeşti.

„Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."

lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întîi te viază, apoi te omoară: ca să

fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii.

- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.

încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.

31 Decembrie 1959

Nu sunt deloc surprins cînd tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pîinii.

Mă uit la ceas: cinci. îl asigur pe tata că am tot timpul.

Nu-i vorba de pîine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.

Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?

îmi rînjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad.

Frică nu-mi este atîta, cît mai ales mă simt luat peste picior, 43

păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine tară grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească pentru că-i singurul animal care-şi rîde de pradă înainte de a o mînca.

Sunt foc supărat. Surîsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decît rău, nu-mi piere de pe faţă nici cînd sunt gata.

In ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.

Tata e un om mic de stat, mai curind grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb - şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat pînă la'şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să

înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrîn din Bucureşti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, cîţiva prieteni, cîteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amîndoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbîtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrîn. Nu se poate să nu vadă cît îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl

paşte şi pe el.

Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă

să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie.

Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. în ultima zi! în ultima clipă! în treizeci şi unu!

Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmînată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o cînd în-am înapoiat, destul de tîrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-1

întîlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decît un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur

44

uşor, dar gestul părintelui meu - căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic - îmi pune un nod de înduioşare în gîtlej.)

- La închisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult între ele

- filmul Generalul de la Rovere.

E o producţie a .neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.

O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucărea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atît de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt tuciuri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.

Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Pînă la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luîndu-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească

impostura cu preţul sîngelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.

Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvîrşire, de nu-1 întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decît modelul autentic.

Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atît de minunată transformarea

creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!

Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă

într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfîrşitul spectacolului, refuză net să

dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramînă cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecît spre mînăstirea respectivului cin.

45

Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.

Actorul roman care, facînd-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă

zgomotos jocul atît de natural al interpretului, atins de har, pînâ ce, înţelegîndu-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.