procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos - blasfematoriu - cu desăvîrşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.
Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-1: doi şi cu doi fac patru este o formulă
algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o 21
aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca leremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică
ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel java pulbere.
(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o miţiaseră, sfidînd astfel jurămîntul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici pînă nu-1 vom termina! Aşa cum desigur mai original ar fi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.)
De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică
întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osîndit de tiranul aflat la putere. E
povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi, fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvîrşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau - oricît de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari - un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri.
Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit, să pricep că formula 22
aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerîndu-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.
31 Decembrie 1959
Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită
epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismul nu este o şcoală literară aparţinînd unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. In afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să
mă gîndesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.
Eu îl ştiu de pe vremea cînd se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii
- marţial : cînd în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că
bravează. îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lîngă mine pînă Luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslîc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrîn, că va rămîne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decît să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfirşit să-i îndulcesc o leacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gîndul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte.
(Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)
în parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cît de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele
23
Parisului.) Ascultîndu-1 pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrîiielul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspîndit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii, Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfirşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi.
- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept,
zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţâind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun.
Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă
impresionează îndeosebi. Doar că şase luni cînd ţi-e frică e cît o veşnicie.
Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
- Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămîn să nu-mi vorbeşti nici un cuvînt despre proces. Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.
Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănînc cu destulă poftă (de mîncat mînca pe aparatul de tortură şi osînditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte.
Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prînz, cînd sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă - şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansînd. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş... îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngîndurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare...
24
3-4 Ianuarie 1960
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu grijă
să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vînzarea aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor - să găseşti ceva cînd ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilor politici habar nu are.) Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plîng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici gînd.
Mă întîlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia mă
apuc să-i spun — atît de emoţionat încît îi ghicesc mirarea înduioşată — că există
şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. J-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine.
