- Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate. Două: într-o noapte, şi-i foarte tîrziu, mcăpăţînmdu-mă în negaţie - asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine încăpăţînarea este singurul liman) - sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.

Mai întîi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o ameninţare. (Sînt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gîndul de a-i revedea 25

pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tîmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hîrşiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe altul. Ne vom zîmbi. Ne vom strînge mîinile. Vom suferi laolaltă.

- Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.

Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne.

Mi s-a dat straşnică ponincă să nu scot nici o vorbă, stricîndu-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism.

Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.)

Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă

exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atîrnă pe el; au trecut numai un an şi cîteva luni de cînd nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care -

aveam să înţeleg abia mai tîrziu - simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi lumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi

lumina luminează în întuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu accident poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult - şi de aceea sunt atît de înfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-vă neîncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, deîndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată

de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încît nu are de unde şti că sunt prezent.

26

Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite - practic el e pe Alfa din Centaur -, ca electronii cei tară de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale -raţe, curci, pui, mîţe, cocoşi, cîini, capre, viţei -

care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atît de deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopei pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicînd.

Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.

Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-1 pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi atla însă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de cîteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsechios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii - şi cum se cuvenea desigur să fie - în romanele pilduitoare ale veacului trecut, cînd societatea înflorea puternică şi stabilă, cînd fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, cînd bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscîndu-şi rostul, le primeau covîrşiţi; cînd domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată

Anettei: deseori cînd plouă / mă gîndesc la ce frumos era / în anul o mie nouă

sute nouă); cînd osîndiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gîdelui, neapărat, blagorodnicia voastră.

Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decît şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărît să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-ar uita ţîncul la oamenii mari care nu-s ei buni decît să

făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvînt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zîmbitori şi cruzi, la culcare.

Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult mai tîrziu, cînd am fost adus înapoi de la Gherla, mai întîi la Jilava, apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, începe

11

cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de laNew York...) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării.

De data aceasta - şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu mai sunt cel ce am fost.

M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atît de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat.

Le-am prins din trucuri, i-am auzit rîzînd. (Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit rîzind şi, vrînd nevrînd, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptînd, rezistînd, a trebuit pînă la urmă să ne trezim şi noi, să dobîndim acces la condiţia atît de anevoie de înţeles şi de realizat - a şmecherului.)

în procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine {Ce, mă, fi dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai tîrziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa.

Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi zii şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i - cît te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează se consemnează numai de ochii lumii (cînd e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decît dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărîrea se dă numai pe baza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut.

Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a tăcut şi ea. Umple un proces-verbal atît de perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atît de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să spună - de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atît de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încît mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e - la patruzeci şi opt de ani - momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta-i lumea şi ca

28

dînsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pămînt. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic.

Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă.

Cîtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi avînd halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă

rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că

doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-1 pe Carol. O

văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţîndu-i să vorbească

franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-1 şi duşmănindu-1 pe Carol al II-lea nu mai puţin decît mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite.

Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bîrlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sîngele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorît, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorît, ca vita jertfită, ca ucisul ciopîrţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfirtecate, năduşală, sînge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrînei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atît de umil şi deci atît de maiestos, atît de ascuns şi deci atît de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atît de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atît de lesnicioase de fapt şi, oricum, de" izvoditoare de pace, linişte şi subterană mîndrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mînjitură, scîrbă...

Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decît un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învîrtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea cînd se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care

29

înlăuntrail nostru ţine hangul primei dezamăgiri - şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi - (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atît de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă

aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU

în braţe şi-1 ţin strîns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit rîzînd, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn'! hear them laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrîne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele - tot aia e pretutindeni, la fel - două pramatii, două podoabe cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.

M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decît fotonii. Totul nu va fi decît lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat...

Februarie 1962

Şi bucuria voastră nimeni nu

o va lua de la voi.

loan 16,22

Aşa şi cu să mă ţin drept! Să