28
dînsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pămînt. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic.
Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă.
Cîtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi avînd halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă
rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că
doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-1 pe Carol. O
văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţîndu-i să vorbească
franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-1 şi duşmănindu-1 pe Carol al II-lea nu mai puţin decît mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite.
Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bîrlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sîngele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorît, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorît, ca vita jertfită, ca ucisul ciopîrţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfirtecate, năduşală, sînge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrînei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atît de umil şi deci atît de maiestos, atît de ascuns şi deci atît de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atît de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atît de lesnicioase de fapt şi, oricum, de" izvoditoare de pace, linişte şi subterană mîndrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mînjitură, scîrbă...
Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decît un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învîrtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea cînd se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care
29
înlăuntrail nostru ţine hangul primei dezamăgiri - şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi - (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atît de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă
aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU
în braţe şi-1 ţin strîns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit rîzînd, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn'! hear them laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrîne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele - tot aia e pretutindeni, la fel - două pramatii, două podoabe cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.
M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decît fotonii. Totul nu va fi decît lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat...
Februarie 1962
Şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi.
loan 16,22
Aşa şi cu să mă ţin drept! Să
nu-mi pierd sufletul.
Paul Claudel
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorîte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decît „pe secţii". La 34 ajung venind de la „secret'4 unde am fost ţinut, cîtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de cînd a fost construit fortul - odată cu inutila centură din jurul Capitalei - de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adînc..
Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi 30
zîmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vînat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră
recomandîndu-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat "în patul cel mai de lîngă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorit, cu priviri aspre; aflu curînd că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat.
In locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cît de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la
Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfirşite ale misterioasei Londre; nici pe mîndrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)
Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrînilor împotriva noii generaţii; care merge pînă la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vîrstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă
datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decît pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi linionatele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în monnînf. închisoarea fiind şi ea un mormînt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie - şi nu va fi singur.
Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mvstere), Samain — Au jardin de l 'Infante —
31
ceea ce, cînd îl repet ori îl predau, mă poartă cu gîndul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. îmi găsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să
vină cineva care să-1 ştie. în cameră se mai află şi un tînăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tîlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Torul la el pendulează între semizeu şi slînt. Dacă ne-ar spune că
Mein Vater Parsifal trägt eine Krone
Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant
ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine.
Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian - se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat
s-o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mîndru, de neînfrînt, politicos ca în salonul prinţului de Conţi unde se serveşte le the ă 1'anglaise, mereu zîmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să
comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crîncenă
