nu-mi pierd sufletul.

Paul Claudel

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorîte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decît „pe secţii". La 34 ajung venind de la „secret'4 unde am fost ţinut, cîtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de cînd a fost construit fortul - odată cu inutila centură din jurul Capitalei - de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adînc..

Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi 30

zîmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vînat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră

recomandîndu-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat "în patul cel mai de lîngă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorit, cu priviri aspre; aflu curînd că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat.

In locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cît de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la

Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfirşite ale misterioasei Londre; nici pe mîndrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)

Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrînilor împotriva noii generaţii; care merge pînă la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vîrstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă

datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decît pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi linionatele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în monnînf. închisoarea fiind şi ea un mormînt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie - şi nu va fi singur.

Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mvstere), Samain — Au jardin de l 'Infante —

31

ceea ce, cînd îl repet ori îl predau, mă poartă cu gîndul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. îmi găsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să

vină cineva care să-1 ştie. în cameră se mai află şi un tînăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tîlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Torul la el pendulează între semizeu şi slînt. Dacă ne-ar spune că

Mein Vater Parsifal trägt eine Krone

Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant

ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine.

Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian - se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat

s-o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mîndru, de neînfrînt, politicos ca în salonul prinţului de Conţi unde se serveşte le the ă 1'anglaise, mereu zîmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să

comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crîncenă

vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vîrf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi fim leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpîrci şi tîrîtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decît supremul ideal al menţinerii rîndului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui.

Prezenţa tineretului - incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blînd şi mai vertebrat decît bătrînii - şi a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; filfiie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dîrdîind pînă şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă

sfidare a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi 32

din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţîrcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă pînă seara poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine -

recită, traduce, predă - şi relatează pe larg - cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii - viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De pretutindeni - ca norii de munte - se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate tauri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jiinger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţîn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţînare, sfîntă

nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără

să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 Iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două

teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că

omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă

aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-1 vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". în celula 34, bucuria — izvorîtă din aristocraţie, poezii şi sfidare - şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă

atît de inextricabil încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Cînd vaca mănîncă iarbă, iarba se preface în came de vacă. Tot aşa, cînd pisica mănîncă peşte, peştele se preface în came de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

33

Wanderer tritt still herein

Schmerz versteinerte die Schwelle;

De erglänzt in reiner Helle

Auf dem Tische Brot und Wein".

Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pîine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sînge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocînd numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.

Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa stau lucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decît dacă există Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surîzînd cu subînţeles şi ni se par orbitor de evidente.

Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: că

minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucru cînd susţinea

— împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei juridice - că ficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt indiscutabil.

Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia. O percheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negru care - spre norocul meu

- ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci.

Deoarece nu mănînc nimic din cîte ni. se dă, „cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă.

Confiscarea sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinerea sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat.

Seara, la ora stingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspîndi puternica lumină), cînd dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decît cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcă

nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit în deplin înţeles gidian, e şi mai gratuită decît crima lui Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mîntuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi - s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa

„pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii.

34

Ianuarie 1960