- Nu ţii minte?
-Nu.
- Da paharu ţii minte că l-ai spart!
- Nici.
- Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?
- Recunosc.
- Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?
- Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. în pămînt încolţeşte griul.
Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorînduielii şi al măştilor. Jupîn Codîrlă greu de cap.
Iar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să
pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.
Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atît de cumplită. Ameţeala. Lumea se învîrte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsa; toate erau strîmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!"") mai chircită.
Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.
Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţînarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege
16
- oricît te-ar uimi, te-ar speria - dă-ţi seama că ai cîştigat, ţine-1 pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.
Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar. . ai vrea... Ar fi uşor,
- ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o
mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească
tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mîngîietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blînde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. înainte, marş!
- Nae lonescu spune că cine nu are sînge românesc poate fi „bun Român", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „Român".
Aşa şi este, dacă nu-i decît pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după
fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun Român" la starea de „Român". Dar prin botezul sîngelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare?
Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare?
Cui crede că vinul se poate preschimba în sînge, nu-i vine greu a recunoaşte că
duhul poate săvîrşi mutaţii semiotice cu sîngele.
Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu torul posibil, degrabă, pe celălalt.
(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. - Atenţie la acel privind la ei, care arată cîtă însemnătate
17
dădea lisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)
28 August 1964
Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, tîrziu în viaţă. Gîndesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară - oricît de adînc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne mc chercherais poinl...: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.
Trag două concluzii:
întîi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul.
Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi cînd răsplăteşte şi cînd pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred - şi nu-s totdeauna nerozi - că-1
pot duce pe Dumnezeu, că-1 pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.
29 August
Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat.
(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.)
