Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Cînd a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-1 urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.
18
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17:
„Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8:
„să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tîmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tîmpim".) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii". Iar rînduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, slăbiciunii nehotărîte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decît a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemînă să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să
fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.)
- Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de nişine. O teribilă
ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trîntit o vorbă urîtă în faţa unei femei bătrîne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de înşine.
Camera 18
De ce-1 sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov?
îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-1
treacă de la avidya 3 la vidya 4 ca să spulbere maya 5, adică să împrăştie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfîrşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, trezeşte.
19
Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.
De unde rezultă ca realitatea - realitatea cea necoruptă - e frumoasă şi că
rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Moessbauer generalizat.
- După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. - din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (pînă prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) - i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut.
Sper să le dee măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi." (Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?"
Am fost dojeniţi şi atunci şi mai tîrziu că am trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit - şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit {Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori.
Ne-a osîndit şi un tînăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell. în stilul noii generaţii; Teii s-a priceput să tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar cînd i-a venit la îndemînă, n-a mai stat pe gînduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.) Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor.
Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tînărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. în orice caz, face cît o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană
apologie; dar dacă-i singura?
In legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instmctive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat - dat, de nu chiar azvîrlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert?
întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru.
(Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a
nestricăcioaselor axiome.)
Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.
Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă
că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte
20
viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucm este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.
Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.
Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită
de măreţie?
Eram zăpăcit, pînă ce m-am putut lămuri; atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori
„adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică
spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.
Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă
