(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)
Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă cînd am de ghid să iau pîinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cit mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.
Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, donnim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întîmplă nimic.
Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singunil rămas nearestat şi că nu se potile să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş
fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy'?
Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi cîte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc
41
acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut
a-i ghici în priviri - căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decît gentileţe extremă - o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de cînd membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încît mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batiste şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un rîuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei - sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că
nu-1 voi mai părăsi pe Dinu, că... - şi o dau pe biata mea franţuzească - voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că
exagerez voit - sau inconştient - deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cît de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare - încă în stare - s-o stăpînesc, s-o ascund. încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă
nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecind după cît constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.
Toamna 1966
în piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic - LSD-ul mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele - opiaceele, haşişul, heroina - şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pili can make us innocent.1
Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu 42
o poate (re)da şi păstra decît numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dîndu-ne sentimentul culpabilităţii.
- Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.
Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit
- fostul mort care a fost chemat la viaţă - urmează acum să moară la cele lumeşti.
„Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."
lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întîi te viază, apoi te omoară: ca să
fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii.
- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.
încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.
31 Decembrie 1959
Nu sunt deloc surprins cînd tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pîinii.
Mă uit la ceas: cinci. îl asigur pe tata că am tot timpul.
Nu-i vorba de pîine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.
Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?
îmi rînjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad.
Frică nu-mi este atîta, cît mai ales mă simt luat peste picior, 43
păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine tară grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească pentru că-i singurul animal care-şi rîde de pradă înainte de a o mînca.
Sunt foc supărat. Surîsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decît rău, nu-mi piere de pe faţă nici cînd sunt gata.
In ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.
Tata e un om mic de stat, mai curind grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb - şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat pînă la'şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să
înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrîn din Bucureşti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, cîţiva prieteni, cîteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amîndoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbîtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrîn. Nu se poate să nu vadă cît îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl
paşte şi pe el.
Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă
să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie.
Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. în ultima zi! în ultima clipă! în treizeci şi unu!
