47
Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră - şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie - cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - în margine - toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.
Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul pînă la capăt. Mă
descopăr pentru prima oară încăpăţînat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru.
Dar frică tot îmi este.
Căci n-a fost decît actul întîi - de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gîndire urmînd a mă prezenta Luni 4 Ianuarie la orele opt cînd mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi slatuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei", stabilit fiind ca Luni să
trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.
Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e - cum să spun? - fatidic.
A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere; pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrînului. îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator.
Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel.
(Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să
ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! în sfirşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrînul, în el ai încredere, şi vino Luni...
Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii...
- Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mvsterium fascinans, mvsterium tremendum.
Să le iau pe rînd. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtînd nume de sfînt ori de tîlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. îşi aveau flăcăii geloşi şi mîndri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zâvozi care lătrau în
48
tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi.
Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i lotuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pîine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că - pînă-n clipa morţii, se-nţelege
- nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întîmpla. (Un fel de acoperămint - al Maicii Domnului mai ales care chezăşuieşte oamenilor de treabă - şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă - caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.) La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătînd des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintîi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile
rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescîndele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecînd de la negativ la pozitiv, începea să-mi rînjească sfidător). Binecuvîntat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lîngă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon pînă la Fundeni se întindeau grădini, cringuri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădeai de turme decît de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blîndeţea poporului îomân îşi are obîrşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)
Mai erau - ţin bine minte - şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind tăgăduindu-ţi pacea.
(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.)
Are orice om cîte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atît de oarecare, între Capra şi Fundeni - şi-n curtea iară capăt a 49
unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adînc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scînduri şi butuci îmbibaţi se răspîndeşte un parfum înţepător.)
Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace atît de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decît salcîmul curţilor sănnane şi cîrciumile tîigoveţilor mintoşi?
De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai tîrziu, mult mai tîrziu, pe căi negingaşe.
1961
La Jilava, pe secţia întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecît. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curînd la concluzii care ne bucură pe amîndoi.
Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe
jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sînge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rîndul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sînge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru' dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încîntati şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.
4 Ianuarie 1960
Luni la ora opt. după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară: pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a 50
treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe cîmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.
într-un tîrziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor.
Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou - acum de la început -
explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrînul? Ce ţi-a spus?
Primul lucru pe care-1 fac, împins (avea să-mi spună mai tîrziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mîndru şi, da, foarte calm.
Toţi cîţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rînd. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un cîine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale - neexpurgat transmise - le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrinul", precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decît a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decît teama să încerc un fel de amuzament.
Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atît încît să-mi vină a crede că au minţit cînd au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.
Mă ţin însă dîrz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-1 aresta. în fond, dialectica acuzator - acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am pătruns prea adînc în terenul advers - acum frica mi-o impun eu ca să nu ispitesc sorţii - pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie să fiu arestat.
