Duba ne-a adus, mergînd încet şi hurducăind, de la Mahna ison la Jilava, înainte de prînz. Coborîm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, căniră de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Ii face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.

Totul — ca de atîtea ori în atîtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact - se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încît nu pare a fi real.

încîntătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrînit, numai oase, blînd, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frint de oboseală.

Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive:

Pentru că am scăpat în sfîrşit de anchetă. închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dinţii întîlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de

Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea - exaltantă - a celor petrecute în dubă.

Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strinşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare,

58

că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să

stea lipit de mine, că în ce priveşte v inovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi - considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent - cunoaştem dintr-odată şi din belşug - sub cerul albastru -

starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covîrşesc. II întreb pe Sandu — iar de-1 copiez pe Sfintul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat - dacă

nu vede şi dînsul pe buzele mele zîmbetul pe care-1 desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strimtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după

el.

Purtarea gardienilor la şerpărie e atît de rea, atmosfera atît de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atît de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă

atît de limpezi, încît nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc.

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărimat, umblă în cîrje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stînă de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amîndoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uş^r.

- Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.

25 Februarie 1960

Paul Dim., martor:

E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu

politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo cîţiva ani de 59

închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas dincolo.

Se joacă o delicioasă scenetă â la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzînd cu ochii, cauciuc pompat.) în ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în ce mai încîntată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. - O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. - Ei, dă-le. - I-am auzit ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă realizările regimului, criticîndu-1, susţinînd că e un făţarnic, că n-ar fi cu adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette-Yvonne Stahl...

Preşedintele omonim nu-1 poate întrerupe căci n-are voie să ne informeze că celălalt purtător al numelui sfintului izvorîtor de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrîndu-ne, distrîndu-se, pînă ce e poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă.

Perfect, nu mai puţin decît Sam Weller depunînd ca martor în procesul Bardell versus Pickwick.

- Definiţia vieţii, după Andre Breton.

Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană.

- Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lîngă uşă

spre a fi repartizaţi în celule; să rămînem mai la sfirşit, împreună. S-ar putea astfel să nimerim în acelaşi loc.

Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărît lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii.

Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bîrfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge cînd ne

60

prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncîndu-mi priviri dezolate. După

vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.

- Se'ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? In romanele lui Mauriac?

Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu

sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume.

- Cîteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.

Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză.

Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.

Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvmtului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.

Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată

lumea se omoară după libertate.

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, cîte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut."

Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.

II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate."

Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum îi place lui Hristos să ne socotească - prietenii Săi.