- Salve, doctore!
Baiatul care-i vorbi îl privi râzator si-i întinse mâna. Apoi, pe tonul cu care se spun vorbele menite sa aduca veselia:
- Umbla doctorul cu ochii la fete... hai, doctore?... He, hei, berbantul!...
Marin se simti magulit si, în acelasi timp, încurcat. Zâmbi si raspunse ca si cum lucrurile s-ar fi întâmplat întocmai:
- Fii om serios... Apoi, schimbând vorba:
- Ai facut la matematica?
298
299
- Asi!... sunt ascultat...
- Pfiii! stai bine!... Eu nu stiu cum am sa scap... Nici macar n-am copiat problemele, si avem ora întâi...
- Ai timp... Banciu întârzie întotdeauna.
- Sa dea Dumnezeu!...
Celalalt râse. Era cel mai bun prieten. Avusese pe vremuri aceeasi patima ca si Marin, - laboratorul -, dar dupa un an de entuziasm, de experiente prelungite pâna noaptea, când lipeau o lumânare pe speteaza unui scaun ca sa astepte rezultatul ce întârzia într-o retorta, dupa sticle sparte, haine arse cu acizi, scânduri patate cu solutii, bani risipiti zilnic în drogherii, de unde se întorceau cu punglite roz, îsi parasi stiinta favorita, amânându-si activitatea pentru universitate. Era bogat si frumos; iar umblând lânga Marin, îsi potrivea mereu sapca si tunica strânsa pe solduri. Ajunsesera în fata liceului. Poarta era larg deschisa, iar în curtea adumbrita de platani se fugareau zgomotosi câtiva elevi din clasa întâia.
- Buna dimiaeata!
întinsera mâna unui baiat din clasa a cincea, care-i saluta respectuos, scotându-si sapca.
- Nu-l pot suferi pe baiatul asta.
- Si mie mi-e antipatic. Are o mutra de tocilar. -Pai si este...
- E premiant.
- Fericit muritor...
- N-as vrea sa-i fiu în piele.
- Si parca eu as vrea?...
Urcara trei trepte scazute, trecura printr-un coridor pe care se vânturau elevi din cursul inferior si alergara veseli pe scara cea mare ce ducea la etaj. îsi zvârlira sepcile într-un cuier si intrara în clasa. Marin ramase în sirul dintâi al bancilor. Dinu se strecura pâna în fund. Venisera aproape toti baietii. Potoliti, ca în diminetile de vara, îsi cautau fiecare câte un coleg cu care sa vorbeasca.
Unul cânta lânga soba rece, cu o mâna în buzunar, cu barbia rezemata în piept.
Pe ferestra deschisa priveau tristi câtiva elevi din aristocratiune. Prin banci începea frunzaritul caietelor; cei mai sârguitori, ca si cei avuti în note rele, repetau sau învatau. Marin si alti câtiva copiau pripit problemele, întrebând deseori pe vecin.
- Cât mai e, ma?
- Patruzeci si cinci de minute... -M-am ars...
- Cât ai scris?
- De-abia am ispravit pe prima.
- Lasa si tu asa. Spui ca celelalte nu le-ai putut face...
Peste câteva clipe intra si profesorul de matematica, voinic, impunator, încrezut, cu catalogul cartonat în mâna.
- Stai jos...
Marin ascunse repede calimara si înapoie, înfrigurat, caietul dupa care copiase, unui baiat din fund. Tremura putin: nici încai nu stia despre ce era vorba în problema.
N-avu câtusi de putin noroc. Dupa ce cestorul dadu absentii, profesorul fixa
sever câteva clipe pagina si-l chema:
- Sa iese Popana.
Ajunse la tabla, aproape fara sa-si dea seama ca se petrec.cu el lucrurile si nu cu altul. Aseza caietul pe catedra, în fata profesorului, si lua buretele împreuna cu un ciot de creta.
- Câte probleme am avut?
- Trei.
- Unde sunt?
- N-am putut sa le fac pe ultimele do\'ia.
