- Baa...a... Ei! nu fii "scârbos"!
- Da-i!
- Astâmpara-te, Costandake...
- A insultat menirea sfânta a realului. Sa-l crucificam!
- ...\'re dreptate.
- Sa-l crucificam. Sa... -Baa... Sariti!
- ...spalam insulta cu sânge!
Marin era printre cei mai aprigi. Se învârtea, apuca de picioare, sarea în spatele modernistilor, palmuia glumet, cânta, se suia pe catedra predicând. Rasufla pripit, cu ochelarii alunecati de-a lungul nasului, micso-rându-si ochii din pricina prafului. Broboane sarate de sudoare i se prelingeau pe fata. Cu reputatia lui de cel mai "zapacit" si nervos baiat de clasa, nu parea însa prea bizar. Numai un modernist marunt, Bana-teanu, cu nasul mare si cu cosi pe frunte, facându-si loc prin multime cu un ghiozdan frumos de piele, îl întreba:
- Ce te-a apucat, doctore?
- L-a pârlit Vanciu.
Banateanu întreba, pocind dintr-adins numele:
- Vanciu, Vanciu?... Condoleante!
- Pai nu-mi pasa...
Se întoarse în loc, trânti doi colegi care se "întrebau" reciproc la chimie si se vârî între multimea galagioasa de lânga catedra. îl rastig-303
neau pe unul mic, gras, bondoc, - Galimir -, si el urla cât îl tinea gura. Doi realisti îl trageau de picioare si doi de mâini. Marin începu sa-l gâdile pe sub vesta. Bondocul se zvârcolea între râs si raget, iar ceilalti hohoteau si faceau glume pe care le tipau ca sa se auda. Modernistii, dupa ce se adunara în numar mare, se repezira la rastignit si încercara sa-l scape. Cu îmbrâncituri, trânta, chiar cu ghionturi, izbutira sa libreze un picior si o mâna. Lupta era în toi, peste banci, în jurul rastignitului, când de jos se auzi sunând vag clopotelul anuntând profesorii. Morariu, cestorul de la real, ceru tacere.
- Domnilor, va rog... treceti în banci. Poate mergem în laborator, si domnul Voitinovici are sa gaseasca zgomotul asta...
Nici silueta mândra a cestorului, - pe care în adevar îl necajea onoarea ce i se facuse -, nici glasul cestorului Bratasanu de la modern nu potolira lupta. Galimir izbutise sa scape si alerga acum peste banci ca sa se ascunda în mijlocul modernistilor. Cestorul îl ameninta.
- Galimir, te dau pe lista!
- Ce stric eu, ma Bratasanule.
- Peni, astâmpara-te!
- Ce faci gura acolo?
- Ia vezi, c-acum te rastignim.
Câtiva realisti râsera si se împartira pe la locuri. Multi îsi adusera aminte ca nu stiu nimic la chimie si ca sunt neascultati.
- Ce avem, ma?
- Aldehida formica, cetonele si chinonele...
- Si chinonele?
- Alea nu le-a explicat, dar trebuia sa citim noi...
Trei baieti lucrau de zor la tabla formule simetrice si le comparau cu cele din carte. Atomii de carbon se asezau pripiti lânga cei de hidrogen si oxigen, între liniute ce se departau de la nucleu ca niste raze. Numiri prelungite si greu de pronuntat se memorizau cu glas tare, împreuna cu formulele substantelor si însusirile lor chimice. Mai ramasera putini afara din banci; ceilalti rasfoiau înfrigurati caietele de note si consultau prevazatori si stiinta vecinilor.
- Numai de nu ne-ar da extemporal. Banateanu se ridica revoltat, dintr-o banca din fund.
- Cine a spus extemporal? Ce extemporal? Nu ne-a anuntat.
- Pai ce, ma, extemporalul se anunta?
- Ce are a face... Voitinovici anunta întotdeauna mai dinainte: "O sa dam o mica extemporala".
Când auzi stravechea si mult repetata propozitie a profesorului de chimie, Marin râse cu pofta. Era linistit: ora aceasta era una din putinele la care nu-i era teama.
Fu neatent pâna la sfârsitul cursurilor. Dupa chinuitoarea ora de chimie, urma una de istorie si una de franceza. Marin visa tot timpul. Spre sfârsitul orei de franceza începu sa-l doara capul: aerul stricat si caldura îl înabusisera. îsi privi colegii: toti palizi, cu ochii dusi pe fereastra. Nu mai era nimeni atent: obositi, dormitau molatec în banci, aproape tacuti, oftând la rastimpuri. Profesorul
întelegea ca rezervele s-au sfârsit si, cuprins el însusi de oboseala, se resemnase sa vorbeasca, pentru ca nu putea face altfel. în fundul clasei, cestorul Bratasanu lua notite si nu-l privea nimeni cu uimire, apucaturile-i de bucher fiind de multa vreme cunoscute.
Prin fereastra larg deschisa venea la rastimpuri racoarea relativa a unui aer mai putin viciat. Marin îsi aduse aminte de mansarda lui, unde caldurile începeau sa ajunga de nesuferit si unde "laboratorul" îl stingherea. Pentru întâia data încerca o senzatie de oboseala, de plictiseala scârbita pentru chimie. Fura câteva clipe în timpul carora nu reusea a întelege bucuria ce i-pr putea-o aduce multimea ceea de borcamse desperecheate. Simti un gol în suflet; o deziluzie care i se lamurea cu cât tintea mai mult nemarginirea albastra de deasupra casei vecine. îi lipsea parca ceva, si se gândea cu teama ca în dupa-amiaza aceea va fi liber sa citeasca orice carte ar vrea. Nu mai simtea nevoia experientelor, i se parea chiar ca e dezgustat de ele. Era dezorientat. Nu-i parea rau de despartirea aceasta brusca, dar n-ar fi dorit sa se întâmple. Lucrul, de fapt, nu era nou pentru el: se stia nestatornic si cu patima. Suferise pâna atunci nenumarate alte dragoste: cea a marcilor postale, a plantelor, a pietrelor, a bibliotecii si a insectelor. Fara sa vrea, îi trecu repede prin minte toate aceste tovarasii vechi. Unde îl va duce acum dragostea? Nu stia, si aceasta îi nelinistea, caci acum nu se dezgustase de o stiinta ca sa se apuce de alta, ci si-o parasise brusc pe cea de pâna acum ca sa ramâna singur...
îsi scutura capul. Nu, mersese prea departe: nu era înca dezgustat de chimie. îi placea înca sa se gândeasca la ceasurile de dupa-amiaza, când va ispravi, cu manualul lui Minovici în fata, analiza manganului. îsi spunea: "Ce de precipitate minunate si nestatornice în culorile lor aprinse sau tulburi..." Zâmbea: ce prost era sa creada ca nu-i mai place chimia!... Cu toate acestea, entuziasmul îi pierise.
Când suna, coborî scarile încet, încet, ca niciodata.
- Te-a molesit caldura, Herr Doktor. Se multumi sa raspunda:
- Salutare!...
