Cu punga de plastic plină cu vreo trei, patru fire de praz, nişte andive şi un pumn de alune, Joxian s-a oprit în faţa uşii, a vrut să sune, dar a simţit nevoia de a se întoarce pe unde venise. Guillermo ţipa, Arantxa ţipa, micuţa Ainhoa plângea: o casă de nebuni. A sunat. La auzul soneriei, cei din casă au tăcut, mai puţin fetiţa care continua să se smiorcăie. Au trecut vreo zece, douăsprezece secunde până să i se deschidă uşa. Iz puternic: de mâncare, de trupuri, de aer stătut. Guillermo, rece, supărat, l-a salutat şi a ieşit din casă.
Ce perspectivă urâtă! Harababură şi mizerie. Privirea furioasă / plânsă a lui Arantxa, subliniată de cearcăne, l-a descurajat profund pe Joxian.
Ainhoa, cinci ani, se opreşte din suspinat când îl vede pe aitona şi dă fuga să scotocească prin pungă după un posibil cadou. Mânat de aceeaşi curiozitate, Endika, şapte ani, se apropie şi el în grabă, o împinge pe soră-sa, care îl împinge la rândul ei, pentru ca, până la urmă, cei doi copii să
rămână dezamăgiţi văzând zarzavaturile şi alunele. Arantxa:
— Vreţi să ieşiţi cu aitona?
Amândoi, deodată:
— Nu.
— De ce nu? Mereu vă cumpără dulciuri.
480
Băieţelul neagă din nou, dând din cap.
— Pentru că mă plictisesc, ama.
Joxian nu ştie ce să zică. Pare obosit, apatic, şi, într-un târziu, îşi întoarce privirea spre Arantxa ca să o întrebe, stins, cum o duce.
— Vezi şi tu. Groaznic, multă treabă, cu casa, cu copiii şi cu un soţ care se poartă cu mine mai urât decât cu o cârpă. N-am timp nici să fiu nefericită.
— Îţi aminteşti de Catalina?
— Care Catalina?
— A lui Alfonso.
— Cea care-a rămas şchioapă după accidentul cu voi? Am văzut în ziar la decese.
— Era terminată în ultima vreme. Mâine e înmormântarea.
— Ce mai ştii de băiatul lor?
— Tot în puşcărie. În Badajoz, parcă. A făcut să curgă mult sânge.
— Mai mult decât fratele meu?
— Mult mai mult.
Endika le întrerupe conversaţia.
— Ama, mi-e foame.
— Ia un iaurt din frigider.
— Nu e.
Arantxa, punându-şi la bătaie arsenalul de îmbrăţişări materne, l-a convins pe băiat să iasă la plimbare cu aitona. Către tatăl ei: să facă bine şi să-l scoată din casă. Şi Ainhoa? A refuzat ferm să-i însoţească, nepăsătoare la cuvintele dulci: chifle, prăjituri, creme. Stătea bosumflată, cu buza de jos căzută. Nu s-a dus cu ei şi nici n-a zis de ce nu voia.
— Nu-i nimic, aita, du-te cu copilul.
— Vrei să-ţi aduc ceva, draga mea?
Fetiţa a dat de două ori din căpşor în semn că nu.
Bunicul şi nepotul au ieşit din apartament. Odată în stradă, Endika nu s-a lăsat prins de mână. Se considera deja suficient de mare încât să nu mai fie dus aşa pe stradă. Au intrat în magazinul de pâine din cartier şi copilul a cerut două gogoşi, una cu ciocolată, alta cu zahăr. În timp ce Joxian plătea, copilul, înfometat, pofticios, s-a apucat să înfulece din ele. Până să
iasă în stradă, le mâncase deja.
S-a oprit şi a zis cu buzele pătate de ciocolată:
481
— Aici a explodat bomba. Eram cu aita în magazin.
— Ce bombă?
— Cea care a spart ferestrele de la camera mea. A murit un domn, îl chema Manolo, era prieten cu aita. Era întins acolo, pe jos, aitona, unde e maşina aia neagră. L-am văzut.
— De ce te-ai uitat?
— Nu m-am uitat.
— Atunci cum l-ai văzut?
