— Ama, te rog. Nu mă face să mă simt prost.

— Eşti foarte frumoasă. Ţi-ai schimbat coafeza?

— Mă duc la aceeaşi.

Nerea a coborât brusc vocea. După primele şoapte, maică-sa a privit spre uşa camerei, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie spionate de un străin.

 5 

Nu, nimic, renunţaseră la ideea de a adopta un copil. S-au tot gândit.

Poate un chinez, un rus, un negrişor. Fie fată, fie băiat. Nerea nu renunţase cu totul, dar Quique dăduse înapoi. Vrea un fiu al său, carne din carnea lui.

Bittori:

— Dar ce l-a apucat acum de vorbeşte ca-n Biblie?

— Se crede modern, dar e mai tradiţionalist decât orezul cu lapte.

Nerea se interesase singură ce acte trebuiau pentru a face o adopţie şi, da, îndeplineau toate cerinţele. Banii nu erau o piedică. Era dispusă să

călătorească până în cealaltă parte de lume, numai să fie mamă, în sfârşit, chiar dacă nu ea adusese copilul pe lume. Dar Quique i-a tăiat-o scurt. Nu şi nu.

— Cam nesimţit băiatul, nu crezi?

— Vrea un băiat făcut de el, să-i semene, să joace cândva la Real Madrid. E obsedat, ama. Şi ştiu că o să-l aibă. Când îşi pune ceva în cap…

Nu ştiu cu cine. Cu oricare va fi dispusă. Nu mă întreba. Habar n-am. Va închiria un pântece şi va plăti oricât va costa. Din partea mea, eu sunt gata să-l ajut să găsească o femeie sănătoasă care să-i facă pe plac.

— Eşti dusă cu capul.

— Încă nu i-am spus. Poate că o să prind ocazia zilele astea, la Londra.

M-am gândit bine. N-am niciun drept să-i cer să fie nefericit.

Şi-au atins obrajii în uşa locuinţei. Bittori: da, se descurcă singură, drum bun. Nerea, de pe hol, în timp ce aştepta liftul, a zis ceva despre ghinion, dar că nu trebuie să renunţăm la bucurie. Apoi i-a sugerat mamei sale să

schimbe preşul de la intrare.

 6 

2. OCTOMBRIE BLÂND

Înainte de faza cu Txato chiar credea, dar acum nu mai crede. Şi cât de credincioasă fusese în tinereţe! Chiar fusese la un pas de a se călugări. Ea şi prietena aceea din sat, nici nu vrea să-şi amintească de ea. Amândouă

au dat înapoi în ultima clipă, când urmau să înceapă noviciatul. Dar acum, toate astea cu învierea morţilor, viaţa veşnică, Creatorul şi Sfântul Duh i se par nişte minciuni sfruntate.

Au enervat-o cumplit unele vorbe de-ale preotului, cum că vezi, Doamne… N-a îndrăznit să nu dea mâna cu un domn atât de important. I-a simţit-o vâscoasă. Dar l-a privit drept în faţă, spunându-i fără vorbe, cu lumina ochilor ei, că nu mai era credincioasă. Imediat ce la văzut pe Txato în sicriu, credinţa ei a explodat ca o bulă. A simţit chiar şi fizic.

Totuşi, din când în când, se mai duce la biserică, mânată poate de puterea obişnuinţei. Se aşază în ultimele bănci, se uită la spatele şi la cefele enoriaşilor, vorbeşte cu sine. E multă singurătate acasă la ea. Şi pe ea n-o să o vezi prin baruri şi cafenele. Cumpărături? Strictul necesar. I-a dispărut orice urmă din cochetăria, altă bulă?, pe care o avea înainte de faza cu Txato. Şi dacă nu ar insista Nerea, ar purta zilnic aceleaşi haine.

În loc să intre în magazine, preferă să intre în biserică şi să practice ateismul ei tăcut. Fără blasfemie şi fără să-şi bată joc de credincioşii strânşi acolo. Priveşte imaginile şi zice / gândeşte: nu. Uneori zice /

gândeşte clătinând uşor din cap în semn de refuz.

Dacă nimereşte în timpul slujbei, stă mai mult timp. Şi neagă tot ceea ce afirmă preotul. Să ne rugăm. Nu. Acesta este trupul lui Cristos. Nu. Şi o ţine aşa tot timpul. Uneori, învinsă de oboseală, moţăie cu discreţia cuvenită.

Când a ieşit din biserica iezuiţilor, de pe strada Andía, cerul se întunecase deja. Era joi. Temperatura era plăcută. După-amiază văzuse panoul luminos al unei farmacii arătând douăzeci de grade. Trafic, trecători, porumbei. A observat o faţă cunoscută. Fără să stea pe gânduri, a trecut pe celălalt trotuar. Schimbarea bruscă de direcţie a obligat-o să

intre în piaţa Guipúzcoa. A traversat-o ţinând aleea de lângă iaz. S-a uitat un timp la raţe. Nu mai fusese de mult pe acolo. Dacă bine-şi amintea, de când Nerea era o fetiţă. Şi-a amintit lebedele negre, care acum nu se mai

 7 

vedeau. Ding dang ding. Ceasul primăriei i-a alungat gândurile.

Ora opt. Vreme călduţă, octombrie blând. Brusc, şi-a amintit ce-i spusese Nerea în acea dimineaţă. Să schimbe preşul? Nu, nu trebuie să

renunţi la bucurie. Bleah, o prostie pentru bătrâni ca să le mai ridici moralul. Nu-i venea deloc greu să accepte că era o seară superbă. Dar de aici până la a sări în sus de bucurie, era nevoie de altfel de stimuli. Cum ar fi? Pff, habar n-am. Să se inventeze o maşinărie de înviat morţii şi să-mi dea soţul înapoi. S-a întrebat dacă nu cumva, după atâţia ani, era cazul să

uite. Să uite? Ce înseamnă asta?

În aer plutea un miros ca de alge şi de umezeală marină. Nu era frig deloc, nu bătea nici măcar o adiere de vânt, iar cerul era senin. Motive suficiente, şi-a zis, pentru a merge acasă pe jos şi a nu mai da banii pe autobuz. Pe strada Urbieta şi-a auzit numele. A auzit limpede, dar n-a vrut să-şi întoarcă privirea. Ba chiar a grăbit pasul, dar a fost degeaba. Nişte paşi şi mai grăbiţi au ajuns-o din urmă.

— Bittori, Bittori!

Vocea era mult prea aproape, nu se mai putea preface că n-o auzea.

— Ai aflat? Cică renunţă, n-o să mai facă atentate.

Bittori n-a avut cum să nu-şi amintească zilele când exact această

vecină evita să o întâlnească pe casa scărilor, sau aştepta la colţul străzii, în ploaie, cu punga de cumpărături între picioare, ca să nu dea ochii cu ea la intrare.

A minţit:

— Da, am aflat recent.

— Ce veste bună, nu? O să avem şi noi pace, în sfârşit. Era timpul.

— O să vedem, o să vedem.

— Mă bucur mai ales pentru voi, cei care aţi suferit atât de mult. Să

termine odată cu astea şi să ne lase în pace.

— Ce să termine?

— Să nu-i mai facă pe oameni să sufere, să lupte pentru ce vor ei, dar fără să ucidă.