Se duceau cu furgoneta când se lăsa întunericul, pentru a nu atrage prea mult atenţia. Au făcut o duzină de drumuri, toate după ce apunea soarele.
Într-o zi aduceau ceva, a doua zi, altceva. Nici furgoneta nu era prea mare.
Patul matrimonial l-au lăsat în casa din sat, pentru că Bittori refuza să
mai doarmă în el, fără soţul ei. Totuşi, au adus destul de multe lucruri: vasele, covorul din sufragerie, maşina de spălat. Într-una din zile, în timp ce încărcau nişte saci, i-au insultat. Gaşca obişnuită, vechi cunoscuţi de-ai lui Xabier, unii foşti colegi de şcoală. Unul, vorbind cu furie printre dinţi, a
18
zis că memorase numărul furgonetei.
Pe drumul de întoarcere la San Sebastián, Xabier şi-a dat seama că
prietenul său avea un atac de panică şi că, dacă ar fi continuat să conducă
în starea aceea, tremurând din toate încheieturile, putea să facă un accident. L-a convins să tragă maşina pe dreapta.
Prietenul:
— Nu mai pot să fac asta. Îmi pare rău.
— Linişteşte-te.
— Îmi pare rău, serios, îmi pare rău.
— Nici nu mai trebuie să ne întoarcem în sat. Gata cu mutarea. Ce am dus până acum, e suficient pentru mama.
— Mă înţelegi, Xabier?
— Da, bineînţeles. Stai liniştit.
A trecut un an, a mai trecut unul, au trecut mai mulţi. Până una-alta, Bittori a pus bine o cheie de la casa din sat, că doar nu e proastă. Cum aşa? Mai întâi, Nerea; după câteva zile, Xabier. Ama, unde e cheia? Ai cheia. Nu, nu e vorba de asta. Aliaţi. Le-a zis, pe rând, că nu mai ştia unde o pusese, nu mi-e bun capul!, că o s-o caute, iar după câteva zile, în sfârşit, s-a prefăcut că a găsit-o după îndelungi căutări; între timp, fireşte, îşi făcuse o copie. Cheia cea veche i-a dat-o lui Nerea, care, din când în când (o dată, de două ori pe an?) trecea pe la casa din sat, ca să vadă în ce stare e şi să şteargă praful, iar fiică-sa nu i-a mai dat-o înapoi niciodată, dar nici Bittori nu s-a aşteptat s-o primească înapoi.
La un moment dat, Nerea a venit cu ideea de a vinde locuinţa din sat.
După câteva zile, Xabier a propus acelaşi lucru. Bittori a mirosit că ăştia doi s-au înţeles pe la spatele meu. Aşa că ea însăşi a deschis subiectul, cu prima ocazie când au fost toţi trei împreună.
— Cât mai trăiesc, locuinţa aceea nu e de vânzare. După ce mor, faceţi ce vreţi.
N-au contrazis-o. Vorbise răspicat şi cu o sclipire aspră în ochi. Fraţii au schimbat o privire scurtă. Niciodată nu s-a mai adus vorba despre aşa ceva.
Şi, da, începuse să meargă în sat, când copiii ei erau prinşi cu treburi, sau plecaţi în călătorie, şi mai ales în zile cu ploaie şi vânt, când e mai mare probabilitatea ca străzile să fie pustii. Apoi, se întâmpla să treacă
şapte sau opt luni fără să meargă în sat. Cobora din autobuz în afara
19
satului. Ca să nu fie obligată să vorbească cu nimeni. Ca să n-o vadă. Urca pe străduţe puţin umblate până la fosta ei casă. Stătea acolo o oră sau două, uneori mai multe ore, uitându-se la fotografii, aşteptând ca orologiul din turla bisericii să bată ora exactă, apoi, după ce se asigura că
nu era nimeni în preajma intrării, pleca pe unde venise.
Nu mergea deloc la cimitir. La ce bun? Pe Txato îl înmormântaseră în San Sebastián, nu în sat, deşi acolo, în cavoul familiei, se odihnesc bunicii lui din partea tatălui; dar chiar nu s-a putut altfel, i-au zis nici să nu se gândească, dacă-l îngroapă în sat o să-i vandalizeze mormântul, nu ar fi fost pentru prima dată când s-ar fi întâmplat una ca asta.
În cimitirul Polloe, în timpul înmormântării, i-a şoptit lui Xabier ceva ce acesta n-a uitat niciodată. Ce? Că avea impresia că mai degrabă îl ascundeau pe Txato, decât îl înmormântau.
20
6. TXATO, ENTZUN
Chiar că merge încet autobuzul ăsta. Atâtea staţii. Pfff, încă una. Cele două femei, una arătând într-un fel, cealaltă în alt fel, erau aşezate una lângă alta. Se întorceau în sat la lăsatul serii. Vorbeau deodată, fără să se asculte. Fiecare cu ale ei, dar se înţelegeau. Până când cea de lângă culoar a lovit-o discret cu cotul pe cea de lângă geam. După ce i-a atras atenţia, a făcut un semn scurt, arătând cu capul spre partea din faţă a autobuzului.
În şoaptă:
— Aia cu paltonul negru.
— Cine e?
— Nu-mi spune că n-o recunoşti.
— Îi văd doar spatele.
— E aia a lui Txato.
— Pe care l-au omorât? Ce bătrână e!
— Anii trec, ce credeai?
Au tăcut. Autobuzul şi-a văzut de drum. Pasagerii urcau şi coborau, cele două femei tăceau privind în gol. Apoi una dintre ele a zis, cu voce joasă, vai de biata femeie.
