dorm aici. Am o casă şi am un pat.

Câţiva fumători se îmbulzeau în faţa intrării de la Pagoeta. Bittori s-a gândit să-i evite. Cum? Întorcându-se pe propriile urme şi luând-o pe cealaltă parte a bisericii. S-a oprit o clipă, apoi i s-a făcut ruşine că se oprise. Aşa că şi-a continuat drumul, mergând pe mijlocul străzii, afişând o naturaleţe forţată. Inima îi bătea cu o asemenea putere încât s-a temut, pentru o clipă, că toţi bărbaţii aceia îi auzeau bătăile inimii.

A trecut pe lângă ei fără să-i privească. Vreo patru, sau cinci, cu paharul într-o mână şi cu ţigara în cealaltă. Probabil că au recunoscut-o când a trecut aproape de ei, pentru că s-a lăsat brusc tăcerea. Una, două, trei secunde. Şi-au reluat conversaţia imediat ce ea a ajuns la capătul străzii.

Casa ei cu jaluzelele lăsate. În josul faţadei se vedeau două afişe. Unul, lipit recent, anunţa un concert în San Sebastián, iar al doilea, decolorat, rupt în fâşii, era cu Marele Circ Mondial, exact acolo unde într-o dimineaţă

apăruse unul dintre nenumăratele mesaje scrise: TXATO ENTZUN PIM

PAM PUM.

Bittori a intrat sub portal şi a fost de parcă ar fi intrat în trecut. Becul dintotdeauna, dalele vechi, scârţâitoare, cutiile poştale atârnând strâmb, dintre care lipsea a ei. O luase Xabier, de mult. A zis că pentru a evita orice problemă. În locul ei a rămas un pătrat de culoarea pe care o avea

 22 

peretele cu mult timp în urmă, când Nerea încă nu se născuse şi nici băiatul lui Miren, neruşinatul ăla. De asta vreau eu să existe infernul, pentru ca ucigaşii să continue să-şi ispăşească pedeapsa eternă.

A inspirat mirosul de lemn vechi, de aer rece şi stătut. Şi a simţit, în sfârşit, cum mâna invizibilă îi elibera gâtul. Cheie, broască: a intrat. În hol a dat iarăşi peste Xabier, mult mai tânăr, spunându-i cu ochii în lacrimi, ama, să nu lăsăm ura să ne facă viaţa amară, să ne domine, sau ceva de genul ăsta, nu-şi mai amintea cu exactitate. Şi indignarea ei, în acelaşi loc, cu atâţia ani în urmă:

— Ah, bine, păi atunci să cântăm şi să dansăm.

— Te rog, ama, nu mai zgândări rana. Trebuie să facem eforturi pentru ca tot ce s-a întâmplat…

L-a întrerupt.

— Scuze. Tot ce ne-au făcut.

— Ca toate astea să nu facă din noi nişte oameni răi.

Vorbe. Nu poate scăpa de ele. N-o lasă să fie cu adevărat singură. Roi de muşte sâcâitoare, ca să ştiţi. Ar trebui să deschidă larg ferestrele pentru ca vorbele să iasă în stradă, lamentaţiile, trecutele conversaţii triste rămase captive între pereţii apartamentului nelocuit.

— Txato, Txatito, ce vrei la cină?

Txato zâmbea uşor în fotografia de pe perete, cu faţa lui de om asasinabil. Era destul să te uiţi la el ca să-ţi dai seama că aveau să-l omoare cândva. Şi ce urechi! Bittori şi-a sărutat vârful degetelor mijlociu şi arătător, unite, apoi, cu gingăşie, a depus sărutul pe faţa din fotografia alb-negru.

— Ochiuri cu jambon. Te ştiu de parc-ai mai trăi.

A deschis robinetul de la baie. Ia te uită, curgea apă şi nici măcar nu era atât de tulbure precum îşi imaginase. A deschis sertare, a suflat praful de pe mobilă şi de pe alte obiecte, a făcut asta, a făcut aia, du-te vino, şi pe la zece şi jumătate noaptea a ridicat jaluzelele de la dormitor, doar atât cât lumina dinăuntru să poată fi văzută din stradă. A făcut la fel cu jaluzelele din camera alăturată, dar fără ca acolo să aprindă lumina. Apoi şi-a adus un scaun de la bucătărie şi s-a aşezat ca să se uite printre jaluzele, pe întuneric, ca să nu i se vadă silueta.

Au trecut mai mulţi tineri. Oameni la locul lor. Un băiat şi o fată, discutând, el încerca s-o sărute şi ea nu-l lăsa. Un bătrân cu un câine. Era

 23 

sigură că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l vadă pe vreunul ajungând acasă. De unde ştii? Nu pot să-ţi explic, Txato. Intuiţie feminină.

Dacă a fost aşa cum prevăzuse? Da, exact aşa cum prevăzuse, chiar dacă Bittori a trebuit să aştepte o vreme. Ceasul din turla bisericii a bătut unsprezece. L-a recunoscut imediat. Basca într-o parte, bluza pusă pe umeri, cu mânecile legate la piept, o legătură de praz la subsuoară. Deci încă se mai ocupă de grădină? S-a oprit în bătaia luminii de pe stradă, aşa că i-am putut vedea expresia feţei, nu-i venea să-şi creadă ochilor. Doar o secundă, atât; după care şi-a continuat drumul de parcă cineva i-ar fi înfipt o ţepuşă în fund.

— Ce ţi-am spus eu? Acum o să-i spună soţiei lui că a văzut lumină aici.

Ea o să-i zică: iar te-ai îmbătat. Dar o s-o roadă curiozitatea şi va încerca să

se lămurească. Txato, punem pariu?

S-a făcut ora douăsprezece. Nu te impacienta. Stai să vezi cum apare. Şi a apărut, normal că a apărut, aproape la douăsprezece şi jumătate. S-a oprit o clipă în lumina de pe stradă, uitându-se spre ferestre, nici incredulă, nici surprinsă, ci mai degrabă posomorâtă, după care s-a întors de unde a venit, călcând apăsat, a dispărut în întuneric.

— Trebuie să recunosc că încă arată bine.

 24 

7. PIETRE ÎN RUCSAC

A intrat cu bicicleta în bucătărie. E uşoară, de curse. O zi ca oricare alta, cu Miren în faţa unei grămezi de vase de spălat:

— De chestii scumpe ai bani, nu?

Replica lui Joxian:

— Şi ce, am, ce vrei? Ce să zic, am lucrat toată viaţa, ca un bou.

O cară fără dificultate, nu atinge zidurile, de la crâşmă până aici. Noroc că locuim la parter. O duce pe umăr, ca în tinereţe când participa la ciclocros. Era şapte dimineaţă, duminică. El s-ar fi jurat că n-a făcut nici cel mai mic zgomot. Şi totuşi, Miren e acolo, aşezată la masă, în cămaşă de noapte, aşteptându-l cu o faţă supărată.

— Pot să ştiu şi eu ce cauţi cu bicicleta în casă? Vrei să-mi murdăreşti duşumeaua, sau ce?

— Îi strâng frânele şi o dau puţin cu cârpa, apoi mă duc.

— De ce n-o cureţi în stradă?

— Drace, pentru că abia se vede şi e un frig de mori. Dar tu ce faci trează la ora asta?

Două nopţi albe, una după alta, nici nu trebuia s-o zică. O trădau cearcănele. Motivul? Lumina care se strecura printre jaluzelele de la casa ălora. Nu doar vineri, ci şi ieri şi, dacă mă întrebi, în toate zilele de acum înainte. Pentru ca apoi să auzi vai, sărmanele victime, vai, trebuie să le zâmbim când trecem pe lângă ele. Lumina, jaluzelele, oamenii care o văzuseră pe Bittori pe stradă şi n-au avut altceva mai bun de făcut decât să vină să-i spună, toate i-au redeşteptat gânduri vechi, gânduri negre, dar negre-negre.

— Băiatul ăsta al nostru ne-a făcut viaţa grea.

— Mai zi tu asta, că poate aud şi cei din sat şi atunci să vezi.

— Îţi spun ţie. Dacă nu, cui?

— La cât de abertzale te-ai făcut… Mereu în faţă, cea care strigă cel mai tare, revoluţionara lumii. Dar la puşcărie, când mie mi-au dat lacrimile la vorbitor, ai sărit cu gura pe mine. Nu mai fi atât de sensibil – îl repezea ea

–, nu plânge de faţă cu copilul că îl deprimi.

Cu mulţi ani în urmă, câţi?, peste douăzeci, au început să bănuiască, să

afle, să înţeleagă. Arantxa, într-o zi, în bucătărie:

 25 

— Haide, haide. Toate acele afişe din camera lui. Să nu mai zic de figurina din lemn de pe noptieră, aceea cu şarpele încolăcit pe coada toporului.