intre în piaţa Guipúzcoa. A traversat-o ţinând aleea de lângă iaz. S-a uitat un timp la raţe. Nu mai fusese de mult pe acolo. Dacă bine-şi amintea, de când Nerea era o fetiţă. Şi-a amintit lebedele negre, care acum nu se mai
7
vedeau. Ding dang ding. Ceasul primăriei i-a alungat gândurile.
Ora opt. Vreme călduţă, octombrie blând. Brusc, şi-a amintit ce-i spusese Nerea în acea dimineaţă. Să schimbe preşul? Nu, nu trebuie să
renunţi la bucurie. Bleah, o prostie pentru bătrâni ca să le mai ridici moralul. Nu-i venea deloc greu să accepte că era o seară superbă. Dar de aici până la a sări în sus de bucurie, era nevoie de altfel de stimuli. Cum ar fi? Pff, habar n-am. Să se inventeze o maşinărie de înviat morţii şi să-mi dea soţul înapoi. S-a întrebat dacă nu cumva, după atâţia ani, era cazul să
uite. Să uite? Ce înseamnă asta?
În aer plutea un miros ca de alge şi de umezeală marină. Nu era frig deloc, nu bătea nici măcar o adiere de vânt, iar cerul era senin. Motive suficiente, şi-a zis, pentru a merge acasă pe jos şi a nu mai da banii pe autobuz. Pe strada Urbieta şi-a auzit numele. A auzit limpede, dar n-a vrut să-şi întoarcă privirea. Ba chiar a grăbit pasul, dar a fost degeaba. Nişte paşi şi mai grăbiţi au ajuns-o din urmă.
— Bittori, Bittori!
Vocea era mult prea aproape, nu se mai putea preface că n-o auzea.
— Ai aflat? Cică renunţă, n-o să mai facă atentate.
Bittori n-a avut cum să nu-şi amintească zilele când exact această
vecină evita să o întâlnească pe casa scărilor, sau aştepta la colţul străzii, în ploaie, cu punga de cumpărături între picioare, ca să nu dea ochii cu ea la intrare.
A minţit:
— Da, am aflat recent.
— Ce veste bună, nu? O să avem şi noi pace, în sfârşit. Era timpul.
— O să vedem, o să vedem.
— Mă bucur mai ales pentru voi, cei care aţi suferit atât de mult. Să
termine odată cu astea şi să ne lase în pace.
— Ce să termine?
— Să nu-i mai facă pe oameni să sufere, să lupte pentru ce vor ei, dar fără să ucidă.
Cum Bittori, tăcută, nu se arăta interesată de a continua dialogul, vecina şi-a luat la revedere de parcă şi-ar fi amintit brusc că avea ceva urgent de rezolvat.
— Am plecat, i-am promis copilului că-i fac barbun la cină. Îi place tare mult. Dacă mergi spre casă, vin cu tine.
8
— Nu, mă întâlnesc cu cineva aici.
Ca să n-o mai vadă pe vecină, a traversat pe celălalt trotuar şi a umblat o vreme în zonă, fără ţintă. Că altfel, neobrăzata, curăţind barbunul pentru fiul ei, care mereu mi s-a părut cam prost, pe lângă faptul că e un cretin, dacă mă aude ajungând acasă la scurt timp după ea, o să-şi zică: hopa, n-a vrut să umble cu mine. Bittori. Ce? Te laşi cuprinsă de ranchiună
şi doar ţi-am spus de atâtea ori. Bine, ia mai lasă-mă-n pace.
Mai târziu, în drum spre casă, şi-a trecut palma peste scoarţa aspră a unui copac şi şi-a zis în sinea ei: mulţumesc pentru omenia ta. Pe urmă a atins zidul unei clădiri şi a repetat cuvintele. Apoi, fără a se opri din drum, a făcut la fel cu un coş de gunoi, cu o bancă, cu stâlpul unui semafor şi cu alte obiecte de uz urban întâlnite în drumul său. Portalul clădirii era cufundat în întuneric. A fost tentată să ia liftul. Atenţie. Zgomotele ar putea să o trădeze. S-a hotărât să urce desculţă cele trei etaje. A mai găsit timp pentru a şopti o ultimă mulţumire, ţie, balustradă, pentru omenia ta.
A băgat cheia în broască în cel mai silenţios mod posibil. Ce are Nerea cu preşul ăsta? Chiar că n-o înţeleg pe fata asta şi cred că n-am înţeles-o niciodată.
La puţin timp, a sunat telefonul. Ikatza, făcută o minge de păr negru, moţăia pe canapea. Fără să se mişte, cu ochii întredeschişi, şi-a urmărit stăpâna care se îndrepta spre telefon. Bittori a aşteptat până când telefonul n-a mai sunat, a recunoscut numărul de pe display şi l-a format.
Xabier, agitat. Ama, ama. Să deschidă televizorul.
— Am aflat deja. De la cine? Aia de deasupra.
— A, credeam că nu ştii.
I-a zis că o pupă, ea la fel şi au încheiat convorbirea. Şi-a zis: n-o să dau drumul la televizor. Dar, după puţin timp, curiozitatea a fost mai puternică
decât ea. Pe ecran i-a văzut pe cei trei cu cagule şi berete, aşezaţi la o masă, model Ku Klux Man, faţă de masă albă, drapele patriotice, un microfon, şi s-a întrebat: mama celui care vorbeşte i-o fi recunoscând vocea? Imaginile acelea o dezgustau puternic, îi întorceau stomacul pe dos. Nu le-a mai putut suporta şi a stins televizorul.
Ziua se sfârşise pentru ea. Cât era ceasul? Aproape zece. A pus apă
proaspătă pentru pisică şi s-a culcat mai devreme decât de obicei, fără să
cineze, fără să deschidă revista de pe noptieră. S-a oprit, în cămaşă de noapte, în faţa fotografiei lui Txato, atârnată de unul dintre pereţii
9
dormitorului, pentru a-i spune:
— Mâine vin la tine ca să-ţi dau vestea. Nu cred c-o să te bucuri; dar, în sfârşit, e ştirea zilei şi ai tot dreptul s-o afli.
