Cum Bittori, tăcută, nu se arăta interesată de a continua dialogul, vecina şi-a luat la revedere de parcă şi-ar fi amintit brusc că avea ceva urgent de rezolvat.

— Am plecat, i-am promis copilului că-i fac barbun la cină. Îi place tare mult. Dacă mergi spre casă, vin cu tine.

 8 

— Nu, mă întâlnesc cu cineva aici.

Ca să n-o mai vadă pe vecină, a traversat pe celălalt trotuar şi a umblat o vreme în zonă, fără ţintă. Că altfel, neobrăzata, curăţind barbunul pentru fiul ei, care mereu mi s-a părut cam prost, pe lângă faptul că e un cretin, dacă mă aude ajungând acasă la scurt timp după ea, o să-şi zică: hopa, n-a vrut să umble cu mine. Bittori. Ce? Te laşi cuprinsă de ranchiună

şi doar ţi-am spus de atâtea ori. Bine, ia mai lasă-mă-n pace.

Mai târziu, în drum spre casă, şi-a trecut palma peste scoarţa aspră a unui copac şi şi-a zis în sinea ei: mulţumesc pentru omenia ta. Pe urmă a atins zidul unei clădiri şi a repetat cuvintele. Apoi, fără a se opri din drum, a făcut la fel cu un coş de gunoi, cu o bancă, cu stâlpul unui semafor şi cu alte obiecte de uz urban întâlnite în drumul său. Portalul clădirii era cufundat în întuneric. A fost tentată să ia liftul. Atenţie. Zgomotele ar putea să o trădeze. S-a hotărât să urce desculţă cele trei etaje. A mai găsit timp pentru a şopti o ultimă mulţumire, ţie, balustradă, pentru omenia ta.

A băgat cheia în broască în cel mai silenţios mod posibil. Ce are Nerea cu preşul ăsta? Chiar că n-o înţeleg pe fata asta şi cred că n-am înţeles-o niciodată.

La puţin timp, a sunat telefonul. Ikatza, făcută o minge de păr negru, moţăia pe canapea. Fără să se mişte, cu ochii întredeschişi, şi-a urmărit stăpâna care se îndrepta spre telefon. Bittori a aşteptat până când telefonul n-a mai sunat, a recunoscut numărul de pe display şi l-a format.

Xabier, agitat. Ama, ama. Să deschidă televizorul.

— Am aflat deja. De la cine? Aia de deasupra.

— A, credeam că nu ştii.

I-a zis că o pupă, ea la fel şi au încheiat convorbirea. Şi-a zis: n-o să dau drumul la televizor. Dar, după puţin timp, curiozitatea a fost mai puternică

decât ea. Pe ecran i-a văzut pe cei trei cu cagule şi berete, aşezaţi la o masă, model Ku Klux Man, faţă de masă albă, drapele patriotice, un microfon, şi s-a întrebat: mama celui care vorbeşte i-o fi recunoscând vocea? Imaginile acelea o dezgustau puternic, îi întorceau stomacul pe dos. Nu le-a mai putut suporta şi a stins televizorul.

Ziua se sfârşise pentru ea. Cât era ceasul? Aproape zece. A pus apă

proaspătă pentru pisică şi s-a culcat mai devreme decât de obicei, fără să

cineze, fără să deschidă revista de pe noptieră. S-a oprit, în cămaşă de noapte, în faţa fotografiei lui Txato, atârnată de unul dintre pereţii

 9 

dormitorului, pentru a-i spune:

— Mâine vin la tine ca să-ţi dau vestea. Nu cred c-o să te bucuri; dar, în sfârşit, e ştirea zilei şi ai tot dreptul s-o afli.

Pe întuneric, şi-a forţat ochii să scoată o lacrimă. Nimic. Uscaţi. Şi Nerea n-a sunat. Nici măcar nu s-a deranjat să-i spună dacă au ajuns cu bine la Londra. Fireşte, e prinsă cu încercarea de a-şi salva căsnicia.

 10 

3. CU TXATO ÎN POLLOE

Să tot fie câţiva ani de când nu urcă pe jos până la Polloe. De putut, ar putea, dar oboseşte foarte tare. Nu că i-ar păsa de oboseală, dar pentru ce, aud?, pentru ce? În plus, în unele zile, simte nişte împunsături în burtă.

Atunci Bittori ia autobuzul 9, care o lasă la câţiva paşi de intrarea în cimitir şi, la sfârşitul vizitei, coboară pe jos în oraş. Să cobori e cu totul altă

chestie. S-a dat jos după o doamnă, ele două, singurele pasagere. Vineri, linişte, vreme bună. A citit pe arcada de la intrare: În curând se va spune despre voi ce se spune acum despre noi: Au murit! Nu mă impresionează

ăştia pe mine cu frazele lor funebre. Praf cosmic (auzise la televizor), asta suntem, indiferent dacă respiri sau produci viermi. Dar, deşi detesta inscripţia aceea cât se poate de antipatică, era incapabilă de a intra în cimitir fără s-o citească.

Fată, puteai să-ţi laşi paltonul acasă. Nu avea nevoie de el. Şi-l pusese mai ales pentru a fi îmbrăcată în negru. A ţinut doliu în primul an, apoi copiii au insistat să revină la o viaţă normală. Viaţă normală? Naivii ăştia doi habar n-au despre ce vorbesc. Dornică de a fi lăsată în pace, le-a urmat sfatul. Asta nu înseamnă că nu continuă să i se pară o lipsă de respect să umbli în haine colorate printre morţi. Fără să stea pe gânduri, a deschis dulapul de haine la prima oră a dimineţii, a căutat o haină neagră

care să le acopere pe cele de diferite nuanţe de albastru, a văzut paltonul şi l-a îmbrăcat, chiar dacă ştia că o să-i fie cald.

Txato împarte mormântul cu bunicii din partea mamei şi cu o mătuşă.

Groapa, într-o parte a unei alei într-o pantă uşoară, se înşiruie alături de alte gropi similare. Pe cruce sunt scrise prenumele şi numele de familie ale mortului, data naşterii şi cea în care a fost ucis. Porecla, nu.

În zilele dinaintea înmormântării, nişte rude din Azpeitia au sfătuit-o pe Bittori să nu pună pe cruce aluzii, semne sau embleme care să arate că

Txato a fost ucis de ETA. Ca să nu aibă probleme.

Ea a protestat:

— Auziţi, deja l-au omorât o dată. Nu cred că o să-l omoare din nou.

Bittori nici nu se gândise să graveze pe cruce cauza morţii soţului ei, dar ajunge să încerci să o convingi să nu facă ceva, pentru ca imediat să

depună toată străduinţa tocmai pentru a face acel lucru.

 11 

Xabier le-a dat dreptate rudelor. Au gravat pe cruce numai numele şi datele. Mai mult, Nerea a sunat-o din Zaragoza şi a îndrăznit să-i propună

să falsifice data morţii. Uimire: cum adică?

— Mi-a venit ideea ca pe cruce să apară o dată anterioară sau posterioară atentatului.

Xabier a ridicat din umeri. Bittori a zis că nici nu vrea să audă.

După câţiva ani, când au mânjit crucea lui Gregorio Ordóñez, cel care se odihneşte la vreo sută de metri de mormântul lui Txato, Nerea, pe nepusă masă, a adus vorba despre vechea propunere, de care uitaseră cu toţii. Fluturând poza din ziar, i-a zis mamei sale:

— Vezi că a fost mai bine să-l protejezi puţin pe aita? Uite de ce am scăpat.

Bittori a trântit furculiţa pe masă şi a zis că pleacă.

— Unde te duci?

— Nu mai am poftă de mâncare.

A ieşit din apartamentul fiicei sale, încruntată, păşind nervos, iar Quique, aprinzându-şi o ţigară, şi-a dat ochii peste cap.

Mormintele se înşiruie pe coasta dealului. Marginea mormântului e mai înaltă cu două palme, ceea ce e bine pentru Bittori, căci se poate aşeza fără greutate pe placă. Nu şi dacă plouă, fireşte. Oricum, pentru că

piatra e de obicei rece (şi cu licheni, şi cu mucegaiul inevitabil după atâţia ani), are mereu la ea, în poşetă, o bucată dintr-o pungă de plastic de la supermarket şi o eşarfă pe post de perniţă. Se aşază şi îi povesteşte lui Txato ce are de povestit. Dacă sunt oameni în jur, îi vorbeşte în gând; dacă