1
Fernando Aramburu (San Sebastián, 1959) este un prozator, poet şi eseist spaniol. Este licenţiat în filologie hispanică la Universitatea din Zaragoza. În prezent locuieşte în Germania, unde a predat limba spaniolă
din 1985. Considerat unul dintre cei mai remarcabili scriitori în limba spaniolă, opera sa literară – este autorul a nouă romane şi a patru volume de povestiri, printre alte lucrări – a câştigat Premiul Ramón Gómez de la Serna 1997 pentru Fuegos con limón, Premiul Euskadi 2001 pentru Los ojos vacíos, iar, pentru volumul de povestiri Los peces de la amargura, Premiul Mario Vargas Llosa, Premiul Dulce Chacon şi Premiul Academiei Regale Spaniole 2008. Filmul Bajo las estrellas, bazat pe romanul lui Aramburu El trompetista del Utopía, a primit Premiul Goya în 2008 pentru cel mai bun scenariu adaptat din partea Academiei Spaniole de Cinema.
Printre cele mai recente romane ale sale, Años lentos (2012) a câştigat Premiul Tusquets Editores 2011 şi a fost desemnat Cartea anului 2012 de către librarii din Madrid, în timp ce Ávidas pretensiones a câştigat Premiul Biblioteca Breve 2014. Însă volumul care l-a consacrat pe Fernando Aramburu este Patria, roman care s-a bucurat de un succes uimitor în rândul cititorilor şi a câştigat elogiile unanime ale criticii – Premiul Naţional pentru Literatură 2017, Premiul Naţional al Criticii, Premiul Euskadi, Premiul Francisco Umbral, Premiul Internaţional pentru Jurnalism, Premiul Arhiepiscop San Clemente, Premiul Cambio 16 în Spania, printre altele; Premiul Strega European 2018, Premiul Internaţional pentru Literatură Giuseppe Tomasi di Lampedusa 2018 şi Premiul Mediterana în Italia; Premiul pentru Literatură Atena 2019 în Grecia.
2
FERNANDO ARAMBURU
PATRIA
Original: Patria (2016)
Traducere din limba spaniolă şi note:
MARIN MĂLAICU-HONDRARI
— 2020 —
3
1.TOCURI PE PARCHET
Uite-o şi pe amărâta asta, se duce s-o facă praf. Aşa cum se sparge un val izbindu-se de stânci. Nişte spumă şi adio. Nu vede că nici măcar nu se deranjează să-i deschidă portiera? Supusă, mai mult decât supusă.
Şi pantofii ăia cu toc şi buzele alea date cu roşu, la cei patruzeci şi cinci de ani ai ei, pentru ce? La cum eşti tu, la poziţia ta socială şi la studiile tale, de ce te porţi ca o adolescentă? Dacă te-ar vedea aita1…
Când a urcat în maşină, Nerea a privit spre fereastra cu jaluzelele lăsate, din spatele cărora bănuia că mama ei o urmărea, ca de obicei. Şi da, chiar dacă ea nu putea s-o vadă din stradă, Bittori o urmărea încruntată, cu milă, vorbind singură, şoptind uite cum se duce amărâta, să
se împăuneze cu ea vanitosul ăla, căruia niciodată nu i-a trecut prin cap să
facă pe cineva fericit. Nu-şi dă seama că o femeie trebuie să fie disperată
rău dacă încearcă să-şi mai seducă bărbatul, după doisprezece ani de căsnicie? Până la urmă, e mai bine că nu au făcut copii.
Nerea i-a făcut un semn scurt cu mâna înainte de a intra în taxi. Mama ei, la etajul al treilea, ascunsă în dosul jaluzelelor, şi-a mutat privirea. Pe deasupra acoperişurilor se vedea o fâşie largă de mare, farul de pe insula Santa Clara, nori subţiri în depărtare. Prezentatoarea de la vreme anunţase soare. Şi ea, ai, cât am îmbătrânit, s-a uitat din nou la stradă şi taxiul nu se mai vedea.
A căutat mai departe, dincolo de acoperişuri, dincolo de insulă şi de linia albastră a orizontului, dincolo de norii îndepărtaţi, tot mai departe, în trecutul pierdut pentru totdeauna, imagini de la nunta fiicei sale. A văzut-o din nou în catedrala Buen Pastor, îmbrăcată în alb, cu buchetul de flori şi cu fericirea ei excesivă, a privit-o lung când a ieşit, atât de zveltă, atât de zâmbitoare, atât de frumoasă, şi a avut o presimţire rea. Seara, când s-a întors singură acasă, a fost la un pas de a se opri în faţa fotografiei lui Txato pentru a-i mărturisi temerile sale; dar o durea capul şi, în plus, Txato, atunci când venea vorba despre chestiuni familiale, mai ales despre fiică-sa, avea obiceiul de a deveni sentimental. Era un bărbat care plângea uşor, şi chiar dacă fotografiile nu plâng, ştiu eu ce vreau să zic.
1 La finalul cărţii, cititorii puţin sau deloc familiarizaţi cu limba bască vor găsi un glosar care conţine cuvinte şi expresii din această limbă utilizate în roman.
4
Tocurile erau pentru a-i stârni pofta lui Quique, şi nu pofta care se potoleşte cu mâncare. Ţac, ţac, ţac, le auzise mai devreme răsunând pe parchet. Stai să vezi că mi-l găureşte. Dar nu i-a reproşat nimic, ca să nu înceapă o ceartă. Nu aveau să stea mult. Veniseră pentru a-şi lua rămas-bun. Iar lui, la nouă dimineaţa, gura îi mirosea deja a whisky sau a una dintre băuturile pe care le vinde.
— Sigur o să te descurci singură, ama?
— De ce nu mergeţi cu autobuzul la aeroport? Taxiul de aici la Bilbao o să vă coste o avere.
El:
— Nu-ţi face probleme pentru asta.
Bagajele, incomoditatea, lentoarea, a justificat el.
— Da, dar aveţi timp berechet, nu?
— Ama, nu mai insista. Mergem cu taxiul şi gata. E mai comod.
Quique dădea semne de nerăbdare.
— E singurul comod.
A zis că iese afară să fumeze o ţigară până mai staţi voi de vorbă.
Mirosea a parfum de trăsnea. Dar gura îi miroase a băutură şi e abia nouă
dimineaţa. Înainte de a ieşi, s-a privit în oglinda din hol. Un îngâmfat. Apoi (autoritar, cordial dar rece?) către Nerea:
— Nu sta mult.
Cinci minute, i-a promis. S-a dovedit că au fost cincisprezece. Odată
rămase singure, i-a spus maică-sii că acea călătorie la Londra însemna mult pentru ea.
— Nu-mi dau seama ce rol o să joci tu în discuţiile soţului tău cu clienţii.
Sau lucrezi pentru firma lui şi ai uitat să-mi spui?
— Mă duc la Londra ca să salvez căsnicia noastră.
— Încă o dată?
— Ultima dată.
— Şi care-i tactica, de data aceasta? O să stai lângă el ca să nu te înşele cu prima care-i iese în cale?
