Într-o după-amiază, Miren a ajuns acasă agitată / contrariată. Îl văzuseră pe Joxe Mari prins într-o luptă de stradă în San Sebastián. Cine au fost cei care l-au văzut?

— Cum cine? Bittori şi cu mine. Sau crezi că am pe cineva?

— Bine, lasă, stai liniştită. E tânăr, clocoteşte sângele în el. O să-i treacă.

Miren, luând câte o înghiţitură din ceaiul de tei preparat în grabă, s-a rugat la Sfântul Ignaţiu ca s-o păzească şi s-o îndrume. Cât timp a curăţat căţeii de usturoi pentru a-i înfige în pagelul argintiu3, şi-a făcut cruce încontinuu, fără să lase cuţitul din mână. La cină, nu i-a tăcut gura în faţa membrilor familiei, reduşi la tăcere, şi a prevestit mari neplăceri, punând boacănele lui Joxe Mari pe seama anturajului. Dădea vina pe băiatul lui Manoli, pe cel al măcelarului, pe toată gaşca.

— Arată ca un boschetar, cu părul ăla şi cu cercelul ăla care mă scoate din sărite. Avea faţa acoperită cu o eşarfă.

În vremea aceea, Bittori şi ea erau prietene, ba nu, mai mult, surori.

Orice s-ar spune. Cât pe ce să intre amândouă la mănăstire, dar a apărut Joxian, a apărut Txato, pereche la jocul de cărţi la bar, luau cina împreună, de obicei sâmbăta, cu cei din asociaţia gastronomică şi făceau cicloturism duminica. Amândouă s-au îmbrăcat în alb la cununia de la biserica din sat, cu aurresku la ieşire, una în iunie, cealaltă în iulie, în acelaşi an, 1963.

Două duminici cu un cer atât de albastru de parcă ar fi fost comandat special. S-au invitat una pe cealaltă. Miren şi Joxian au făcut nunta într-o cidrărie, care nu arăta rău, ăsta e adevărul, de lângă sat; dar, totuşi, un local ieftin şi cu miros câmpenesc de fân şi bălegar; Bittori şi Txato la un restaurant de lux, cu chelneri la patru ace, pentru că Txato, care umbla cu espadrilele ferfeniţă când era copil, începuse să facă bani frumoşi din firma de transporturi pe care o deschisese.

Miren şi Joxian şi-au petrecut luna de miere în Madrid (patru zile, la o pensiune ieftină, aproape de Plaza Mayor); Bittori şi Txato, după o scurtă

şedere la Roma, cu noul papă salutând mulţimea, au vizitat mai multe 3 În original, besugo, denumire populară dată mai multor specii de peşti, printre care, Pagellus bogaraveo.

 26 

oraşe din Italia. Miren, în timp ce Bittori îi spunea povestea călătoriei:

— Se vede că te-ai măritat cu un bogătaş.

— Fată, nici măcar n-am ştiut. Cum l-am luat pentru urechile alea…

În după-amiaza în care au avut loc turbulenţele, se întorceau împreună

de la o patiserie din Zona Veche din San Sebastián. S-au oprit într-un pasaj care dădea în Bulevar. Un autobuz pus cruciş în mijlocul drumului ardea.

Fumul negru se întindea pe faţada unei clădiri şi ascundea ferestrele.

Acum se ştie că şoferul a fost snopit în bătaie. Era bărbatul de acolo, la cincizeci, cincizeci şi cinci de ani, întins pe jos, cu faţa plină de sânge, cu gura deschisă ca şi cum n-ar fi putut să respire, cu doi pietoni lângă el, care încercau să-l ajute şi să-l consoleze şi un ertzaina, care, judecând după gesturi, le cerea să plece de acolo.

Bittori:

— E scandal.

Ea:

— Mai bine o luăm pe strada Oquendo şi ocolim puţin până la staţia de autobuz.

La colţul străzii, s-au uitat înapoi. În capăt se vedea un şir de maşini de la Ertzaintza, parcate într-o parte a primăriei. Poliţiştii, cu căşti roşii, cu feţele acoperite cu cagule, erau pe poziţii. Trăgeau cu gloanţe de cauciuc în tinerii adunaţi din faţa lor, care-i insultau cu repertoriul obişnuit: mercenari, ucigaşi, fii de curve, uneori în limba bască, alteori în spaniola castiliană.

Autobuzul continua să ardă cu stoicism în mijlocul luptei de stradă. Şi fumăraia neagră. Şi mirosul de cauciuc ars, împrăştiindu-se pe străzile din jur, iritând mucoasa nazală, făcând ochii să usture. Miren şi Bittori au auzit câţiva trecători care comentau cu voce joasă: autobuzele sunt cumpărate pe banii noştri, ai tuturor; dacă şi asta mai e apărare a drepturilor poporului, atunci mai bine stingem lumina şi valea. O soţie i-a susurat soţului:

— Sttttt. O să te audă.

Brusc, l-au văzut, printre cei cu cagulă, cu faţa acoperită cu o eşarfă.

Aoleu, Joxe Mari. Ce caută acolo? Miren a fost gata să-l strige. Tânărul ieşise din Zona Veche prin acelaşi pasaj prin care trecuseră ele cu câteva minute în urmă. Vreo şapte, opt, printre care şi fiul măcelarului, s-au oprit la colţ, lângă un restaurant cu specific pescăresc. Joxe Mari era unul dintre

 27 

cei care alergau cu un rucsac în braţe. Au lăsat rucsacurile pe trotuar şi tinerii veneau şi băgau mâna în rucsac şi scoteau ceva. Bittori avea vederea bună, aşa că i-a zis: pietre. Da, erau pietre. Le aruncau cu toată

forţa în ertzainas.

 28 

8. UN EPISOD VECHI

Sclipirea unei jenţi i-a atras atenţia lui Miren. A fost suficientă puţina lumină matinală pe bicicleta lui Joxian ca să-şi amintească un episod vechi.

Locul de desfăşurare? Chiar bucătăria asta. Mai întâi şi-a adus aminte de tremurul mâinilor în timp ce pregătea cina. Chiar şi simpla amintire o făcea să simtă că se sufocă, aşa cum simţise atunci şi dăduse vina pe căldură şi pe fumul care se ridica din tigaie. Nu-i ajungea aerul nici măcar cu fereastra larg deschisă.

Nouă şi jumătate, zece, şi în sfârşit l-a auzit sosind. Zgomotul inconfundabil al paşilor urcând treptele clădirii. Prostul obicei de a le urca în fugă. Stai că o să vadă el.

A intrat în casă, mare, nouăsprezece ani, părul până la umeri şi blestematul de cercel. Joxe Mari, copilul sănătos, puternic, mâncău, se făcuse un tânăr înalt şi solid. Era cu două palme mai înalt decât toţi din familie, în afară de cel mic, înalt şi el, dar acesta era altfel, nu ştiu, Gorka era slab, fragil; cu mai multă minte, conform lui Joxian.

Încruntată, nu l-a lăsat s-o sărute.

— De unde vii?

De parcă nu ar şti. De parcă nu l-ar fi văzut după-amiază pe Bulevar, în San Sebastián. De atunci şi l-a imaginat cu hainele arse, cu o tăietură pe frunte, internat în spital.

La început, el i-a răspuns evaziv. Asta ajunsese să îl caracterizeze. Ufff, trebuia să-i scoţi cuvintele din gură cu cleştele. Şi pentru că nu răspundea, i-a spus ea. Ora, locul, rucsacul plin cu pietre.

— N-oi fi fost printre cei care au dat foc autobuzului? Să nu cumva să

ne faci necazuri.

Necazuri pe dracu’, a început el să ţipe. Iar Miren? Mai întâi s-a grăbit să închidă fereastra. O să-l audă tot satul. Forţele de ocupaţie, libertate pentru Euskal Herria. Ea a strâns mânerul tigăii, gata să se apere, căci dacă

trebuie să-i dau, îi dau. Apoi a observat uleiul încins şi, normal, nu avea cum. Şi Joxian nu mai venea odată. Joxian în Pagoeta, iar ea acolo, singură, cu fiul ei care nu se mai controla, urla despre eliberare, luptă, independenţă, atât de agresiv încât Miren a crezut că o s-o lovească. Şi doar era copilul ei, Joxe Mari al ei, ea îl născuse, îl alăptase, iar acum să

 29 

urle aşa la ea, la mama lui.

Şi-a dezlegat şorţul, l-a făcut ghem, l-a aruncat, cu furie, cu teamă?, pe jos, cam acolo unde e acum bicicleta lui Joxian, că şi asta e una bună, să

bagi bicicleta în casă. Nu voia ca fiul ei s-o vadă plângând. Aşa că a ieşit în grabă din bucătărie, cu ochii strânşi, mofluză, toată faţa deformată de încercarea de a-şi stăpâni plânsul, care încă o mai podidea când a intrat /

a dat buzna în camera lui Gorka şi i-a zis du-te după aita. Gorka, aplecat asupra cărţilor şi caietelor sale, a întrebat ce se întâmplă. Maică-sa l-a zorit, iar băiatul, şaisprezece ani, a plecat ca din puşcă la Pagoeta.

După puţin timp, jocul întrerupt, Joxian a venit acasă înfuriat.