— De ce?
— Cât o fi suferit.
— Cu toţii suferim.
— Da, dar ei trebuie să-i fi fost cumplit de greu.
— Lupta, Pili, lupta.
— Da, nu vreau să zic că nu.
După o vreme, cea care nu se numea Pili:
— Facem pariu că se dă jos în zona industrială?
Şi-a ferit privirea imediat ce Bittori s-a ridicat în picioare. A fost singura care a coborât.
— Ce ţi-am zis?
— De unde ai ştiut?
— Coboară aici ca să n-o vadă nimeni, apoi pâş pâş se duce pe furiş la casa ei.
Autobuzul a plecat din staţie şi Bittori, credeau că nu le-am văzut?, a luat-o în aceeaşi direcţie, printre fabrici şi ateliere; cu o atitudine nu
21
mândră, dar gravă; buzele strânse, capul sus pentru că n-am de ce să mă
ascund de nimeni.
Satul, satul ei. Aproape seară. Ferestrele luminate, mirosul vegetal al câmpurilor din jur, puţini oameni pe stradă. Cu reverele paltonului ridicate, a traversat podul, uitându-se la râul curgând leneş şi la grădinile cu legume de pe maluri. Imediat ce a intrat în sat, a început să respire greu. Nu mai are aer? Nu chiar. O mână invizibilă o strânge de gât de fiecare dată când se întoarce în sat. Mergea pe trotuar nici repede, nici încet, recunoscând detalii: sub porticul ăsta, un băiat mi-a făcut prima declaraţie de dragoste; mirându-se de noutăţi: lămpile astea stradale parcă nu erau.
N-a durat mult până să audă un murmur venind din spate. Ca o muscă
bâzâind lângă o fereastră sau în întunericul unui portal. O şoaptă slabă
terminată în orât. Suficient ca să ghicească toată fraza. Poate că ar fi trebuit să vină mai târziu, când oamenii sunt deja la casele lor. Cu ultimul autobuz. Nu-i o idee rea, dar cum rămâne cu întoarcerea? Păi, rămân să
dorm aici. Am o casă şi am un pat.
Câţiva fumători se îmbulzeau în faţa intrării de la Pagoeta. Bittori s-a gândit să-i evite. Cum? Întorcându-se pe propriile urme şi luând-o pe cealaltă parte a bisericii. S-a oprit o clipă, apoi i s-a făcut ruşine că se oprise. Aşa că şi-a continuat drumul, mergând pe mijlocul străzii, afişând o naturaleţe forţată. Inima îi bătea cu o asemenea putere încât s-a temut, pentru o clipă, că toţi bărbaţii aceia îi auzeau bătăile inimii.
A trecut pe lângă ei fără să-i privească. Vreo patru, sau cinci, cu paharul într-o mână şi cu ţigara în cealaltă. Probabil că au recunoscut-o când a trecut aproape de ei, pentru că s-a lăsat brusc tăcerea. Una, două, trei secunde. Şi-au reluat conversaţia imediat ce ea a ajuns la capătul străzii.
Casa ei cu jaluzelele lăsate. În josul faţadei se vedeau două afişe. Unul, lipit recent, anunţa un concert în San Sebastián, iar al doilea, decolorat, rupt în fâşii, era cu Marele Circ Mondial, exact acolo unde într-o dimineaţă
apăruse unul dintre nenumăratele mesaje scrise: TXATO ENTZUN PIM
PAM PUM.
Bittori a intrat sub portal şi a fost de parcă ar fi intrat în trecut. Becul dintotdeauna, dalele vechi, scârţâitoare, cutiile poştale atârnând strâmb, dintre care lipsea a ei. O luase Xabier, de mult. A zis că pentru a evita orice problemă. În locul ei a rămas un pătrat de culoarea pe care o avea
22
peretele cu mult timp în urmă, când Nerea încă nu se născuse şi nici băiatul lui Miren, neruşinatul ăla. De asta vreau eu să existe infernul, pentru ca ucigaşii să continue să-şi ispăşească pedeapsa eternă.
A inspirat mirosul de lemn vechi, de aer rece şi stătut. Şi a simţit, în sfârşit, cum mâna invizibilă îi elibera gâtul. Cheie, broască: a intrat. În hol a dat iarăşi peste Xabier, mult mai tânăr, spunându-i cu ochii în lacrimi, ama, să nu lăsăm ura să ne facă viaţa amară, să ne domine, sau ceva de genul ăsta, nu-şi mai amintea cu exactitate. Şi indignarea ei, în acelaşi loc, cu atâţia ani în urmă:
— Ah, bine, păi atunci să cântăm şi să dansăm.
— Te rog, ama, nu mai zgândări rana. Trebuie să facem eforturi pentru ca tot ce s-a întâmplat…
L-a întrerupt.
— Scuze. Tot ce ne-au făcut.
— Ca toate astea să nu facă din noi nişte oameni răi.
Vorbe. Nu poate scăpa de ele. N-o lasă să fie cu adevărat singură. Roi de muşte sâcâitoare, ca să ştiţi. Ar trebui să deschidă larg ferestrele pentru ca vorbele să iasă în stradă, lamentaţiile, trecutele conversaţii triste rămase captive între pereţii apartamentului nelocuit.
— Txato, Txatito, ce vrei la cină?
Txato zâmbea uşor în fotografia de pe perete, cu faţa lui de om asasinabil. Era destul să te uiţi la el ca să-ţi dai seama că aveau să-l omoare cândva. Şi ce urechi! Bittori şi-a sărutat vârful degetelor mijlociu şi arătător, unite, apoi, cu gingăşie, a depus sărutul pe faţa din fotografia alb-negru.
— Ochiuri cu jambon. Te ştiu de parc-ai mai trăi.
A deschis robinetul de la baie. Ia te uită, curgea apă şi nici măcar nu era atât de tulbure precum îşi imaginase. A deschis sertare, a suflat praful de pe mobilă şi de pe alte obiecte, a făcut asta, a făcut aia, du-te vino, şi pe la zece şi jumătate noaptea a ridicat jaluzelele de la dormitor, doar atât cât lumina dinăuntru să poată fi văzută din stradă. A făcut la fel cu jaluzelele din camera alăturată, dar fără ca acolo să aprindă lumina. Apoi şi-a adus un scaun de la bucătărie şi s-a aşezat ca să se uite printre jaluzele, pe întuneric, ca să nu i se vadă silueta.
