— Ce i-ai făcut maică-tii?

Trebuia să-i vorbească uitându-se la el de jos în sus din cauza diferenţei de statură. În sclipirea roţii de la bicicletă, Miren vede toată scena, fără să

se chinuiască să-şi amintească. Erau acolo, la dimensiuni reduse, faianţa până la jumătatea peretelui, neonul aruncând o lumină umilă, de clasă

muncitoare, peste mobila din placaj melaminat, mirosul de prăjeală din bucătăria fără aerisire.

A fost cât pe ce să-i tragă una. Cine? Fiul vânjos tatălui durduliu. L-a scuturat. Niciodată nu mai făcuse aşa ceva. Chestiuni nerezolvate între ei nu existau. Joxian nu-şi lovise copiii niciodată. El, violent? Mai degrabă

bombănea cu voce joasă şi când simţea că cearta plutea în aer, o ştergea la bar. Mereu a lăsat totul pe mine, educaţia copiilor, bolile, pacea casei.

La prima scuturătură, basca i-a zburat de pe cap şi a căzut, nu pe jos, ci pe un scaun, de parcă i s-ar fi spus să ia loc. Joxian s-a dat înapoi trist /

uluit, intimidat / laş, cu părul într-o vădită dezordine, chiar aşa puţin şi cărunt cât îi mai rămăsese, şi gata, s-a dus pentru totdeauna condiţia lui de mascul alfa din sânul acelei familii, armonioase, da, cel puţin până în momentul acela.

Odată, când a venit în vizită, Arantxa i-a zis maică-sii:

— Ama, ştii care e problema familiei noastre? Aceea că mereu am vorbit atât de puţin între noi.

— Neah.

— Cred că nu ne cunoaştem.

— Ba uite că eu vă cunosc. Vă cunosc prea bine pe toţi.

Conversaţia aceea zăcea, de asemenea, pe janta bicicletei, cuprinsă în sclipirea dintre două spiţe, dimpreună cu scena de demult, pe care n-am

 30 

s-o uit câte zile oi avea. Îl văd şi acum pe Joxian, amărâtul, ieşind din bucătărie cu capul plecat. S-a culcat mai devreme decât de obicei, fără să

zică noapte bună, iar ea nu l-a auzit sforăind. Semn că omul acela nu dormise toată noaptea.

N-a vorbit timp de mai multe zile. Oricum nu vorbea mult. Acum şi mai puţin. Joxe Mari la fel, tăcut, tăcut patru sau cinci zile cât a mai stat acasă.

Deschidea gura numai ca să mănânce. Apoi, într-o sâmbătă, şi-a adunat lucrurile şi a plecat. Nu ne-am închipuit că pleca pentru totdeauna. Poate că nici el nu şi-a închipuit. A lăsat pe masa din bucătărie o foaie pe care scrisese: Barkatu. Nici măcar nu s-a semnat. Ca să vezi, barkatu, pe o foaie ruptă din caietul soră-sii, atât şi nimic mai mult. Nici tu muxus, nici unde plecase, nici la revedere.

A revenit după vreo zece zile, cu o pungă plină cu haine de spălat şi un sac ca să-şi mai ducă din lucrurile care-i mai rămăseseră în cameră; mamei lui i-a dăruit un buchet de cale.

— Pentru mine?

— Da pentru cine oare?

— De unde ai tu florile astea?

— De la magazin. De unde să le am? Din aer sau cum?

L-a privit lung. Fiul ei. Cât a fost mic l-a spălat, l-a îmbrăcat, i-a dat să

mănânce piure cu linguriţa. Facă ce-o face, mi-am zis, mereu va fi Joxe Mari al meu şi trebuie să-l iubesc.

În timp ce tamburul maşinii de spălat se rotea, s-a aşezat să mănânce.

Cât pe ce să înfulece singur toată bagheta. Ce tigru! Şi a apărut şi tatăl său, venea de la grădină.

— Kaixo.

— Kaixo.

Asta a fost tot ce şi-au spus. Odată hainele spălate, Joxe Mari le-a băgat în pungă, aşa ude cum erau. O să le pună el la uscat în apartamentul lui.

Apartament?

— Am închiriat un apartament, împreună cu nişte prieteni, acolo unde ieşi în drumul spre Goizueta.

Joxe Mari şi-a luat rămas-bun, mai întâi un sărut pentru maică-sa, apoi o palmă prietenească peste spate pentru taică-su. Cu sacul şi cu punga, a dispărut în lumea lui de prieteni şi de cine să mai ştie ce, prieteni pe care, chiar dacă erau de aici, din sat, părinţii lui nu-i cunoşteau. Miren şi-a

 31 

amintit că se uitase pe fereastră şi l-a urmărit coborând strada; dar de data aceasta, amintirea n-a mai atins punctul culminant, pentru că Joxian a mişcat brusc bicicleta şi strălucirea roţii a dispărut.

 32 

9. ROŞU

Ikatza îi adusese din nou o pasăre moartă. O vrabie. A doua în trei zile.

Uneori îi aduce şoareci. E clar că acesta este modul pisicii de a contribui la economia familiei sau de a-i mulţumi stăpânei pentru cum se poartă cu ea. Urcă, fără cea mai mică greutate, în castanul de India, iar de pe una dintre crengile lui sare într-unul dintre balcoanele de la etajul trei, după

care trece în cel al lui Bittori, acolo unde obişnuieşte să lase prada pe jos sau pe pământul din ghivece. Dacă găseşte uşa deschisă, se poate întâmpla să lase prada pe covorul din salon.

— De câte ori să-ţi spun să nu mai aduci tot soiul de lighioane?

Îi produc greaţă? Puţin, dar nu pentru că ar fi ea aşa sensibilă. Partea rea cu prada adusă de Ikatza este că o duce cu gândul la o moarte violentă. La început, le mătura direct în stradă, numai că unele cădeau pe maşinile parcate în faţă, deci, clar, aşa nu se putea. Ca să nu aibă discuţii cu vecinii, de ceva vreme duce animalele moarte în spatele clădirii. Le duce pe făraş până în uscător, iar de acolo, făcând pe niznaiul, le aruncă în tufişuri.

Purtând mănuşi de cauciuc, tocmai se îndeletnicea cu aşa ceva, când a auzit soneria. Pentru ca maică-sa să nu se sperie, Xabier obişnuieşte să-şi anunţe sosirea înainte de a deschide uşa.

Văzând mănuşile:

— Te-am prins făcând curăţenie?

— Nu ştiam că vii.

Fiu înalt, mamă scundă, obraji atinşi în hol.

— M-am întâlnit cu avocatul. O chestiune simplă care mi-a luat câteva minute. Şi cum eram în apropiere, m-am gândit că aş putea să-ţi fac o vizită şi, cu un drum, să-ţi iau sânge, ca să nu mai mergi mâine la spital.

— Bine, dar vezi să nu faci la fel de rău ca data trecută.