Au trecut mai mulţi tineri. Oameni la locul lor. Un băiat şi o fată, discutând, el încerca s-o sărute şi ea nu-l lăsa. Un bătrân cu un câine. Era
23
sigură că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l vadă pe vreunul ajungând acasă. De unde ştii? Nu pot să-ţi explic, Txato. Intuiţie feminină.
Dacă a fost aşa cum prevăzuse? Da, exact aşa cum prevăzuse, chiar dacă Bittori a trebuit să aştepte o vreme. Ceasul din turla bisericii a bătut unsprezece. L-a recunoscut imediat. Basca într-o parte, bluza pusă pe umeri, cu mânecile legate la piept, o legătură de praz la subsuoară. Deci încă se mai ocupă de grădină? S-a oprit în bătaia luminii de pe stradă, aşa că i-am putut vedea expresia feţei, nu-i venea să-şi creadă ochilor. Doar o secundă, atât; după care şi-a continuat drumul de parcă cineva i-ar fi înfipt o ţepuşă în fund.
— Ce ţi-am spus eu? Acum o să-i spună soţiei lui că a văzut lumină aici.
Ea o să-i zică: iar te-ai îmbătat. Dar o s-o roadă curiozitatea şi va încerca să
se lămurească. Txato, punem pariu?
S-a făcut ora douăsprezece. Nu te impacienta. Stai să vezi cum apare. Şi a apărut, normal că a apărut, aproape la douăsprezece şi jumătate. S-a oprit o clipă în lumina de pe stradă, uitându-se spre ferestre, nici incredulă, nici surprinsă, ci mai degrabă posomorâtă, după care s-a întors de unde a venit, călcând apăsat, a dispărut în întuneric.
— Trebuie să recunosc că încă arată bine.
24
7. PIETRE ÎN RUCSAC
A intrat cu bicicleta în bucătărie. E uşoară, de curse. O zi ca oricare alta, cu Miren în faţa unei grămezi de vase de spălat:
— De chestii scumpe ai bani, nu?
Replica lui Joxian:
— Şi ce, am, ce vrei? Ce să zic, am lucrat toată viaţa, ca un bou.
O cară fără dificultate, nu atinge zidurile, de la crâşmă până aici. Noroc că locuim la parter. O duce pe umăr, ca în tinereţe când participa la ciclocros. Era şapte dimineaţă, duminică. El s-ar fi jurat că n-a făcut nici cel mai mic zgomot. Şi totuşi, Miren e acolo, aşezată la masă, în cămaşă de noapte, aşteptându-l cu o faţă supărată.
— Pot să ştiu şi eu ce cauţi cu bicicleta în casă? Vrei să-mi murdăreşti duşumeaua, sau ce?
— Îi strâng frânele şi o dau puţin cu cârpa, apoi mă duc.
— De ce n-o cureţi în stradă?
— Drace, pentru că abia se vede şi e un frig de mori. Dar tu ce faci trează la ora asta?
Două nopţi albe, una după alta, nici nu trebuia s-o zică. O trădau cearcănele. Motivul? Lumina care se strecura printre jaluzelele de la casa ălora. Nu doar vineri, ci şi ieri şi, dacă mă întrebi, în toate zilele de acum înainte. Pentru ca apoi să auzi vai, sărmanele victime, vai, trebuie să le zâmbim când trecem pe lângă ele. Lumina, jaluzelele, oamenii care o văzuseră pe Bittori pe stradă şi n-au avut altceva mai bun de făcut decât să vină să-i spună, toate i-au redeşteptat gânduri vechi, gânduri negre, dar negre-negre.
— Băiatul ăsta al nostru ne-a făcut viaţa grea.
— Mai zi tu asta, că poate aud şi cei din sat şi atunci să vezi.
— Îţi spun ţie. Dacă nu, cui?
— La cât de abertzale te-ai făcut… Mereu în faţă, cea care strigă cel mai tare, revoluţionara lumii. Dar la puşcărie, când mie mi-au dat lacrimile la vorbitor, ai sărit cu gura pe mine. Nu mai fi atât de sensibil – îl repezea ea
–, nu plânge de faţă cu copilul că îl deprimi.
Cu mulţi ani în urmă, câţi?, peste douăzeci, au început să bănuiască, să
afle, să înţeleagă. Arantxa, într-o zi, în bucătărie:
25
— Haide, haide. Toate acele afişe din camera lui. Să nu mai zic de figurina din lemn de pe noptieră, aceea cu şarpele încolăcit pe coada toporului.
Într-o după-amiază, Miren a ajuns acasă agitată / contrariată. Îl văzuseră pe Joxe Mari prins într-o luptă de stradă în San Sebastián. Cine au fost cei care l-au văzut?
— Cum cine? Bittori şi cu mine. Sau crezi că am pe cineva?
— Bine, lasă, stai liniştită. E tânăr, clocoteşte sângele în el. O să-i treacă.
Miren, luând câte o înghiţitură din ceaiul de tei preparat în grabă, s-a rugat la Sfântul Ignaţiu ca s-o păzească şi s-o îndrume. Cât timp a curăţat căţeii de usturoi pentru a-i înfige în pagelul argintiu3, şi-a făcut cruce încontinuu, fără să lase cuţitul din mână. La cină, nu i-a tăcut gura în faţa membrilor familiei, reduşi la tăcere, şi a prevestit mari neplăceri, punând boacănele lui Joxe Mari pe seama anturajului. Dădea vina pe băiatul lui Manoli, pe cel al măcelarului, pe toată gaşca.
— Arată ca un boschetar, cu părul ăla şi cu cercelul ăla care mă scoate din sărite. Avea faţa acoperită cu o eşarfă.
În vremea aceea, Bittori şi ea erau prietene, ba nu, mai mult, surori.
Orice s-ar spune. Cât pe ce să intre amândouă la mănăstire, dar a apărut Joxian, a apărut Txato, pereche la jocul de cărţi la bar, luau cina împreună, de obicei sâmbăta, cu cei din asociaţia gastronomică şi făceau cicloturism duminica. Amândouă s-au îmbrăcat în alb la cununia de la biserica din sat, cu aurresku la ieşire, una în iunie, cealaltă în iulie, în acelaşi an, 1963.
Două duminici cu un cer atât de albastru de parcă ar fi fost comandat special. S-au invitat una pe cealaltă. Miren şi Joxian au făcut nunta într-o cidrărie, care nu arăta rău, ăsta e adevărul, de lângă sat; dar, totuşi, un local ieftin şi cu miros câmpenesc de fân şi bălegar; Bittori şi Txato la un restaurant de lux, cu chelneri la patru ace, pentru că Txato, care umbla cu espadrilele ferfeniţă când era copil, începuse să facă bani frumoşi din firma de transporturi pe care o deschisese.
Miren şi Joxian şi-au petrecut luna de miere în Madrid (patru zile, la o pensiune ieftină, aproape de Plaza Mayor); Bittori şi Txato, după o scurtă
şedere la Roma, cu noul papă salutând mulţimea, au vizitat mai multe 3 În original, besugo, denumire populară dată mai multor specii de peşti, printre care, Pagellus bogaraveo.
