— Dispari, dispari că duhneşti a crâşmă.
— Femeie, nu fi de piatră.
Şi-a întins braţele către el ca să-l ţină la distanţă.
— În bucătărie e nişte peşte. S-o fi răcit. N-ai decât să ţi-l încălzeşti.
După o jumătate de oră, Miren l-a chemat ca s-o ajute s-o culce pe Arantxa. Au ridicat-o din scaunul cu rotile, el ţinând-o de un braţ, ea de celălalt.
— O ţii?
— Hî?
— Dacă o ţii. Spune-mi dacă ai prins-o bine, ca s-o putem ridica.
Arantxa are un picior strâmb care o împiedică să meargă. Uneori face câţiva paşi. Puţini, nesiguri. Sprijinindu-se într-un baston sau ajutată de cineva. Să umble prin casă, să mănânce singură, să vorbească din nou, astea sunt speranţele familiei pe termen mediu. Pe termen lung, mai vedem. Fizioterapeuta îi încurajează. E clasa-ntâi. Vorbeşte destul de puţin limba bască, mai deloc, dar în cazul ăsta nu mai contează.
Tatăl şi mama au aşezat-o în picioare, lângă pat. Făcuseră asta de multe ori. Aveau experienţă. În plus, cât putea să cântărească Arantxa pe atunci?
Patruzeci şi ceva de kilograme. Nu mai mult. Şi cât de vânjoasă fusese în vremurile ei bune!
Tatăl ei a ţinut-o până când Miren a dus căruciorul cu rotile la perete.
— Vezi să n-o laşi să cadă.
— Cum s-o las eu pe fata mea să cadă?
— Eşti în stare.
— Prostii.
S-au privit cu ostilitate, supăraţi, el cu dinţii strânşi, de parcă s-ar fi chinuit să reţină înăuntrul gurii nişte vorbe urâte. Miren a dat cuvertura la o parte, apoi, amândoi, cu grijă, încet, o ţii?, au întins-o pe Arantxa în pat.
16
— Poţi să pleci, o s-o dezbrac.
Joxian s-a aplecat şi şi-a sărutat fiica pe frunte. I-a zis noapte bună. Şi i-a zis pe mâine-dimineaţă, polita, în timp ce-i mângâia obrazul cu nodul unui deget. Apoi s-a îndreptat spre uşă, scărpinându-se într-o parte. Din prag, a întors capul şi a zis:
— Când veneam de la Pagoeta, am văzut lumină în casă la ăia.
Miren tocmai îşi descălţa fiica.
— O fi venit cineva să facă curăţenie.
— Curăţenie la unsprezece noaptea?
— Nu mă interesează oamenii ăia.
— Am vrut doar să-ţi zic ce am văzut. Poate că vor să se întoarcă în sat.
— Poate. Acum, că s-a renunţat la lupta armată, o să li se urce la cap.
17
5. MUTARE LA ADĂPOSTUL ÎNTUNERICULUI
La câteva săptămâni după ce a rămas văduvă, Bittori s-a dus să stea câteva zile la San Sebastián. În primul rând, ca să nu mai vadă trotuarul pe care fusese ucis soţul ei şi ca să nu mai fie silită să înfrunte privirile răuvoitoare ale vecinilor care, după ce atâţia ani fuseseră prietenoşi, brusc, îşi schimbaseră cu totul atitudinea; şi ca să nu mai treacă zilnic pe lângă desenele de pe ziduri, mai ales pe lângă cel de pe chioşcul din piaţă, unul dintre ultimele, cu o ţintă desenată deasupra numelui mortului, desenul a stat acolo câteva zile, apoi a dispărut, gata.
De fapt, copiii ei au prostit-o ca s-o ducă la San Sebastián. Isuse Cristoase şi Sfântă Fecioară, la al treilea nivel! Ea, obişnuită să locuiască
parter.
— Da, ama, dar e lift.
Nerea şi Xabier s-au înţeles s-o ducă din sat cu orice preţ, din satul ei dintotdeauna, unde se născuse, unde fusese botezată şi se măritase, iar apoi să îi pună beţe în roate ca să nu se mai întoarcă.
Pe scurt, au instalat-o pe Bittori într-un apartament cu balcon, de unde se zărea marea. De mai mult timp, familia îl scosese la vânzare. Dăduseră
anunţ la ziar. Mai multe persoane sunaseră pentru a-l cumpăra sau, cel puţin, pentru a afla preţul. Txato îl cumpărase cu luni bune înainte de a fi ucis, gândindu-se că nu ar strica să aibă un refugiu în afara satului.
În apartament se aflau mai multe lămpi şi câteva piese de mobilier.
Copiii i-au zis lui Bittori că va sta acolo provizoriu. Vorbeai cu ea şi nu înţelegea. Părea departe. Apatică. Ea, căreia nu-i tăcea gura, de obicei.
Acum părea o statuie. Ba chiar lăsa impresia că uita să mai clipească.
Xabier, împreună cu un coleg de la spital, i-au adus o parte din lucruri.
