— Nu mai pot să fac asta. Îmi pare rău.

— Linişteşte-te.

— Îmi pare rău, serios, îmi pare rău.

— Nici nu mai trebuie să ne întoarcem în sat. Gata cu mutarea. Ce am dus până acum, e suficient pentru mama.

— Mă înţelegi, Xabier?

— Da, bineînţeles. Stai liniştit.

A trecut un an, a mai trecut unul, au trecut mai mulţi. Până una-alta, Bittori a pus bine o cheie de la casa din sat, că doar nu e proastă. Cum aşa? Mai întâi, Nerea; după câteva zile, Xabier. Ama, unde e cheia? Ai cheia. Nu, nu e vorba de asta. Aliaţi. Le-a zis, pe rând, că nu mai ştia unde o pusese, nu mi-e bun capul!, că o s-o caute, iar după câteva zile, în sfârşit, s-a prefăcut că a găsit-o după îndelungi căutări; între timp, fireşte, îşi făcuse o copie. Cheia cea veche i-a dat-o lui Nerea, care, din când în când (o dată, de două ori pe an?) trecea pe la casa din sat, ca să vadă în ce stare e şi să şteargă praful, iar fiică-sa nu i-a mai dat-o înapoi niciodată, dar nici Bittori nu s-a aşteptat s-o primească înapoi.

La un moment dat, Nerea a venit cu ideea de a vinde locuinţa din sat.

După câteva zile, Xabier a propus acelaşi lucru. Bittori a mirosit că ăştia doi s-au înţeles pe la spatele meu. Aşa că ea însăşi a deschis subiectul, cu prima ocazie când au fost toţi trei împreună.

— Cât mai trăiesc, locuinţa aceea nu e de vânzare. După ce mor, faceţi ce vreţi.

N-au contrazis-o. Vorbise răspicat şi cu o sclipire aspră în ochi. Fraţii au schimbat o privire scurtă. Niciodată nu s-a mai adus vorba despre aşa ceva.

Şi, da, începuse să meargă în sat, când copiii ei erau prinşi cu treburi, sau plecaţi în călătorie, şi mai ales în zile cu ploaie şi vânt, când e mai mare probabilitatea ca străzile să fie pustii. Apoi, se întâmpla să treacă

şapte sau opt luni fără să meargă în sat. Cobora din autobuz în afara

 19 

satului. Ca să nu fie obligată să vorbească cu nimeni. Ca să n-o vadă. Urca pe străduţe puţin umblate până la fosta ei casă. Stătea acolo o oră sau două, uneori mai multe ore, uitându-se la fotografii, aşteptând ca orologiul din turla bisericii să bată ora exactă, apoi, după ce se asigura că

nu era nimeni în preajma intrării, pleca pe unde venise.

Nu mergea deloc la cimitir. La ce bun? Pe Txato îl înmormântaseră în San Sebastián, nu în sat, deşi acolo, în cavoul familiei, se odihnesc bunicii lui din partea tatălui; dar chiar nu s-a putut altfel, i-au zis nici să nu se gândească, dacă-l îngroapă în sat o să-i vandalizeze mormântul, nu ar fi fost pentru prima dată când s-ar fi întâmplat una ca asta.

În cimitirul Polloe, în timpul înmormântării, i-a şoptit lui Xabier ceva ce acesta n-a uitat niciodată. Ce? Că avea impresia că mai degrabă îl ascundeau pe Txato, decât îl înmormântau.

 20 

6. TXATO, ENTZUN

Chiar că merge încet autobuzul ăsta. Atâtea staţii. Pfff, încă una. Cele două femei, una arătând într-un fel, cealaltă în alt fel, erau aşezate una lângă alta. Se întorceau în sat la lăsatul serii. Vorbeau deodată, fără să se asculte. Fiecare cu ale ei, dar se înţelegeau. Până când cea de lângă culoar a lovit-o discret cu cotul pe cea de lângă geam. După ce i-a atras atenţia, a făcut un semn scurt, arătând cu capul spre partea din faţă a autobuzului.

În şoaptă:

— Aia cu paltonul negru.

— Cine e?

— Nu-mi spune că n-o recunoşti.

— Îi văd doar spatele.

— E aia a lui Txato.

— Pe care l-au omorât? Ce bătrână e!

— Anii trec, ce credeai?

Au tăcut. Autobuzul şi-a văzut de drum. Pasagerii urcau şi coborau, cele două femei tăceau privind în gol. Apoi una dintre ele a zis, cu voce joasă, vai de biata femeie.

— De ce?

— Cât o fi suferit.

— Cu toţii suferim.

— Da, dar ei trebuie să-i fi fost cumplit de greu.

— Lupta, Pili, lupta.

— Da, nu vreau să zic că nu.

După o vreme, cea care nu se numea Pili:

— Facem pariu că se dă jos în zona industrială?

Şi-a ferit privirea imediat ce Bittori s-a ridicat în picioare. A fost singura care a coborât.

— Ce ţi-am zis?

— De unde ai ştiut?

— Coboară aici ca să n-o vadă nimeni, apoi pâş pâş se duce pe furiş la casa ei.

Autobuzul a plecat din staţie şi Bittori, credeau că nu le-am văzut?, a luat-o în aceeaşi direcţie, printre fabrici şi ateliere; cu o atitudine nu

 21 

mândră, dar gravă; buzele strânse, capul sus pentru că n-am de ce să mă

ascund de nimeni.

Satul, satul ei. Aproape seară. Ferestrele luminate, mirosul vegetal al câmpurilor din jur, puţini oameni pe stradă. Cu reverele paltonului ridicate, a traversat podul, uitându-se la râul curgând leneş şi la grădinile cu legume de pe maluri. Imediat ce a intrat în sat, a început să respire greu. Nu mai are aer? Nu chiar. O mână invizibilă o strânge de gât de fiecare dată când se întoarce în sat. Mergea pe trotuar nici repede, nici încet, recunoscând detalii: sub porticul ăsta, un băiat mi-a făcut prima declaraţie de dragoste; mirându-se de noutăţi: lămpile astea stradale parcă nu erau.

N-a durat mult până să audă un murmur venind din spate. Ca o muscă

bâzâind lângă o fereastră sau în întunericul unui portal. O şoaptă slabă

terminată în orât. Suficient ca să ghicească toată fraza. Poate că ar fi trebuit să vină mai târziu, când oamenii sunt deja la casele lor. Cu ultimul autobuz. Nu-i o idee rea, dar cum rămâne cu întoarcerea? Păi, rămân să