nu e nimeni, şi de obicei nu e, i se adresează pe tonul unei conversaţii normale.

— Fata e la Londra. Mă rog, bănuiesc, pentru că nu s-a deranjat să mă

sune. Pe tine te-a sunat? Pe mine, nu. La televizor n-au zis nimic despre vreun accident de avion, aşa că sunt sigură că au ajuns amândoi la Londra, chitiţi să-şi salveze căsnicia.

În primul an, Bittori a pus patru ghivece pe placa de mormânt. Avea grijă de ele cu regularitate. Arătau frumos. Apoi, a fost o vreme în care n-a mai urcat la cimitir. Plantele s-au uscat. Următoarele au durat până la prima brumă. A cumpărat un ghiveci uriaş. Xabier La dus la mormânt într-o roabă. Au plantat în el un cimişir. Într-o dimineaţă, a găsit ghiveciul spart, cimişirul răsturnat, pământul împrăştiat pe placă. De atunci,

 12 

mormântul lui Txato nu mai are nicio podoabă.

— Vorbesc cum am chef şi nimeni n-o să mă oprească, în niciun caz tu.

Dacă glumesc? Nu mai sunt aşa cum eram pe vremea când trăiai. M-am făcut rea. Mă rog, nu rea. Rece, distantă. Dacă ai învia, nu m-ai recunoaşte. Şi n-o să crezi, dar odorul tău, scumpa ta fiică, are mult de-a face cu schimbarea asta a mea. Mă disperă. Ca atunci când era mică. Cu binecuvântarea ta, normal. Pentru că mereu i-ai luat apărarea. Mereu mi-ai subminat autoritatea şi n-a învăţat niciodată să mă respecte.

La trei, patru morminte mai sus era o zonă cu nisip, chiar lângă aleea asfaltată. Bittori a rămas cu privirea pe o pereche de vrăbii care aterizaseră acolo. Păsărelele, cu aripile deschise, făceau o baie de nisip.

— Ce voiam să-ţi mai zic este că gruparea a luat hotărârea să nu mai ucidă. Încă nu e clar dacă anunţul e serios sau e vorba despre un şiretlic pentru a câştiga timp şi a se reînarma. Că mai ucid sau nu, pe tine oricum nu te ajută cu nimic. Şi să nu crezi că pe mine m-ar ajuta nu ştiu cât. Am mare nevoie să ştiu. Mereu am avut-o. Şi n-o să mă oprească. Nimeni n-o să mă oprească. Nici măcar copiii. Presupunând că vor afla. Cu siguranţă

nu de la mine. Eşti singurul care ştie. Nu mă întrerupe. Nu, nu pot merge la închisoare. Nici măcar nu ştiu unde e închis nenorocitul ăla. Dar sunt sigură că ei sunt încă în sat. În plus, mor de curiozitate să văd în ce stare mai e casa noastră. Tu stai liniştit, Txato, Txatito, pentru că Nerea e în străinătate, iar Xabier, ca de obicei, trăieşte pentru meseria lui. Nu vor afla.

Vrăbiile dispăruseră.

— Jur că nu exagerez. Simt nevoia de a mă împăca, în sfârşit, cu mine, de a putea sta jos şi a-mi spune: bun, s-a terminat. Ce s-a terminat? Fie cum spui tu, Txato, dar trebuie să descopăr şi asta. Iar răspunsul, dacă

există, poate fi găsit numai în sat, aşa că am să mă duc acolo, chiar în după-amiaza asta.

S-a ridicat în picioare. A împăturit cu atenţie şalul şi bucata de plastic şi le-a pus în poşetă.

— În sfârşit, să nu zici că nu ţi-am spus. Rămâi cu bine.

 13 

4. ÎN CASA ĂLORA

Nouă seara. În bucătărie, fereastra larg deschisă ca să iasă afară

mirosul de peşte prăjit. Ştirile de la televizor au început cu vestea pe care Miren o auzise cu o zi înainte la radio. Încetarea definitivă a luptei armate.

Nu a terorismului, cum zic ăştia, că fiul meu nu e un terorist. S-a întors spre fiica ei:

— Ai auzit? Încetează din nou. Să vedem până când.

Arantxa pare că nu înţelege, dar prinde totul. Şi-a mişcat uşor obrazul înclinat într-o parte, sau o fi fost de la cum stă cu gâtul strâmb?, ca şi cum şi-ar fi exprimat o opinie. Niciodată nu poţi fi sigur cu ea, dar, cel puţin, Miren a avut certitudinea că fiică-sa înţelesese.

A porţionat cu furculiţa cele două bucăţi de merluciu pane. Le-a mărunţit, ca să le poată înghiţi cu uşurinţă. Aşa i-a recomandat fizioterapeuta, o fată clasa-ntâi. Chiar dacă nu e bască. Arantxa trebuie să

facă eforturi. Dacă nu, nu va face niciun progres. Marginea furculiţei, atingând fundul farfuriei, scotea un zgomot energic, de tacâm supărat, şi, odată spartă crusta, din carnea albă a peştelui s-a înălţat un norişor de abur.

— Să vedem ce scuze mai găsesc acum ca să nu-l elibereze pe Joxe Mari.

A luat loc la masă, aproape de fiica ei, fără să-şi ia ochii de la ea. Nu avea încredere. Se mai înecase de câteva ori. Ultima dată, astă vară. A trebuit să sune la ambulanţă. Sirena a trezit tot satul. Ce spaimă, Doamne-Dumnezeule! Până să vină paramedicii, ea şi-a scos singură din gât o bucată de biftec atât de mare.

Patruzeci şi patru de ani. Cea mai în vârstă dintre cei trei. Apoi Joxe Mari, în Puerto Santa María I. Ne fac să mergem până acolo. Dobitocii. Şi ultimul, prâslea. Ăsta e în lumea lui. Ăsta nici nu se arată la faţă.

Arantxa a pus mâna pe paharul de vin pe care i l-a dat maică-sa. L-a ridicat, l-a dus tremurând la gură cu singura mână pe care se mai putea baza. Stânga e o bucată de carne moartă. O ţinea, ca de obicei, lipită de coaste, aproape de talie, inutilizabilă din cauza unei pareze. A luat o duşcă

serioasă, ceea ce, conform lui Joxian, e o adevărată bucurie dacă ne gândim că până nu demult Arantxa se hrănea prin sondă.

 14 

I-a curs nişte vin pe bărbie, dar nu contează. Miren s-a grăbit să o şteargă cu şervetul. O fată atât de frumoasă, plesnind de sănătate, cu toată viaţa înainte, mamă a doi copii, şi uite cum a ajuns.

Arantxa a scuturat din cap de parcă ar fi vrut să spună că peştele nu-i plăcea cine ştie cât.

— Ieftin nu-i. Ia nu mai face atâtea fiţe.

La televizor continuau discuţiile. Bleah, politicieni. Un pas important către pace. Cerem dizolvarea grupării teroriste. Se deschide un proces.

Drum către speranţă. Sfârşitul unui coşmar. Să depună armele.

— Renunţă la luptă în schimbul a ce? Au uitat că Euskal Herria2 trebuie eliberată? Şi deţinuţii care putrezesc în puşcării. Laşi. Dacă începi ceva, du până la capăt. Ţi-e cunoscută vocea celui care a citit comunicatul?

Arantxa mesteca lent o bucată de merluciu. A dat din cap că nu. Mai voia să spună ceva; întinzându-şi mâna bună, i-a cerut maică-sii să-i dea iPadul. Miren şi-a întins gâtul ca să citească pe ecran: „Mai trebuie sare”.

Joxian a ajuns puţin după unsprezece noaptea, cu un mănunchi de praz. Îşi petrecuse seara la grădină. Pasiuni de bărbat ieşit la pensie.

Grădina e chiar lângă râu. Când râul iese din matcă, ultima dată s-a întâmplat la începutul anului, s-a zis cu grădina. Există lucruri mult mai rele, zice Joxian. Mai devreme sau mai târziu, apele se retrag. El se apucă

să usuce uneltele, mătură şopronul, cumpără alţi iepuri, înlocuieşte răsadurile care nu mai pot fi folosite. Mărul, smochinul şi alunul rezistă la inundaţii, şi cu asta, gata. Gata? Pentru că râul aduce reziduuri industriale, pământul duhneşte. El zice că a fabrică. Miren îi dă replica:

— A otravă. Într-o zi o să ne doară burta de o să murim.

O altă pasiune zilnică a lui Joxian este să joace cărţi în fiecare seară. Cei patru prieteni fac o partidă la o sticlă de vin. Acolo, în vale, cum mergi spre piaţa satului, în barul Pagoeta. M-aş mira să bea doar o sticlă toţi patru.

După cum ţinea prazul, Miren şi-a dat seama că venea afumat. I-a zis că

o să i se facă nasul roşu, ca al defunctului său tată. Există un semn care-l trădează cu regularitate când e beat: începe să se scarpine în partea dreaptă, ca şi cum l-ar mânca în zona ficatului. Atunci, e clar. Dar nu că ar veni acasă pe trei cărări, asta nu. Şi nici nu-i sare ţandăra. Se scarpină aşa 2 Denumire dată de basci Ţării Bascilor; Euskal Herria se poate traduce prin „Ţara limbii basce”.

 15 

cum alţii îşi fac cruce sau bat în lemn.

Nu ştie să spună nu. Asta e problema lui. Trage la măsea la bar pentru că şi ceilalţi fac la fel. Şi dacă unul dintre ei ar zice: „Hai să sărim în râu”, Joxian l-ar urma ca un mieluşel.

În sfârşit, a ajuns acasă cu faţa vraişte, cu ochii scăpărători, scărpinându-se prin cămaşă în dreptul ficatului şi a devenit sentimental.

În sufragerie, s-a dus la Arantxa şi a sărutat-o lung, drăgăstos, pe frunte. Cât pe ce să cadă peste ea. Miren l-a muştruluit.