Pe întuneric, şi-a forţat ochii să scoată o lacrimă. Nimic. Uscaţi. Şi Nerea n-a sunat. Nici măcar nu s-a deranjat să-i spună dacă au ajuns cu bine la Londra. Fireşte, e prinsă cu încercarea de a-şi salva căsnicia.
10
3. CU TXATO ÎN POLLOE
Să tot fie câţiva ani de când nu urcă pe jos până la Polloe. De putut, ar putea, dar oboseşte foarte tare. Nu că i-ar păsa de oboseală, dar pentru ce, aud?, pentru ce? În plus, în unele zile, simte nişte împunsături în burtă.
Atunci Bittori ia autobuzul 9, care o lasă la câţiva paşi de intrarea în cimitir şi, la sfârşitul vizitei, coboară pe jos în oraş. Să cobori e cu totul altă
chestie. S-a dat jos după o doamnă, ele două, singurele pasagere. Vineri, linişte, vreme bună. A citit pe arcada de la intrare: În curând se va spune despre voi ce se spune acum despre noi: Au murit! Nu mă impresionează
ăştia pe mine cu frazele lor funebre. Praf cosmic (auzise la televizor), asta suntem, indiferent dacă respiri sau produci viermi. Dar, deşi detesta inscripţia aceea cât se poate de antipatică, era incapabilă de a intra în cimitir fără s-o citească.
Fată, puteai să-ţi laşi paltonul acasă. Nu avea nevoie de el. Şi-l pusese mai ales pentru a fi îmbrăcată în negru. A ţinut doliu în primul an, apoi copiii au insistat să revină la o viaţă normală. Viaţă normală? Naivii ăştia doi habar n-au despre ce vorbesc. Dornică de a fi lăsată în pace, le-a urmat sfatul. Asta nu înseamnă că nu continuă să i se pară o lipsă de respect să umbli în haine colorate printre morţi. Fără să stea pe gânduri, a deschis dulapul de haine la prima oră a dimineţii, a căutat o haină neagră
care să le acopere pe cele de diferite nuanţe de albastru, a văzut paltonul şi l-a îmbrăcat, chiar dacă ştia că o să-i fie cald.
Txato împarte mormântul cu bunicii din partea mamei şi cu o mătuşă.
Groapa, într-o parte a unei alei într-o pantă uşoară, se înşiruie alături de alte gropi similare. Pe cruce sunt scrise prenumele şi numele de familie ale mortului, data naşterii şi cea în care a fost ucis. Porecla, nu.
În zilele dinaintea înmormântării, nişte rude din Azpeitia au sfătuit-o pe Bittori să nu pună pe cruce aluzii, semne sau embleme care să arate că
Txato a fost ucis de ETA. Ca să nu aibă probleme.
Ea a protestat:
— Auziţi, deja l-au omorât o dată. Nu cred că o să-l omoare din nou.
Bittori nici nu se gândise să graveze pe cruce cauza morţii soţului ei, dar ajunge să încerci să o convingi să nu facă ceva, pentru ca imediat să
depună toată străduinţa tocmai pentru a face acel lucru.
11
Xabier le-a dat dreptate rudelor. Au gravat pe cruce numai numele şi datele. Mai mult, Nerea a sunat-o din Zaragoza şi a îndrăznit să-i propună
să falsifice data morţii. Uimire: cum adică?
— Mi-a venit ideea ca pe cruce să apară o dată anterioară sau posterioară atentatului.
Xabier a ridicat din umeri. Bittori a zis că nici nu vrea să audă.
După câţiva ani, când au mânjit crucea lui Gregorio Ordóñez, cel care se odihneşte la vreo sută de metri de mormântul lui Txato, Nerea, pe nepusă masă, a adus vorba despre vechea propunere, de care uitaseră cu toţii. Fluturând poza din ziar, i-a zis mamei sale:
— Vezi că a fost mai bine să-l protejezi puţin pe aita? Uite de ce am scăpat.
Bittori a trântit furculiţa pe masă şi a zis că pleacă.
— Unde te duci?
— Nu mai am poftă de mâncare.
A ieşit din apartamentul fiicei sale, încruntată, păşind nervos, iar Quique, aprinzându-şi o ţigară, şi-a dat ochii peste cap.
Mormintele se înşiruie pe coasta dealului. Marginea mormântului e mai înaltă cu două palme, ceea ce e bine pentru Bittori, căci se poate aşeza fără greutate pe placă. Nu şi dacă plouă, fireşte. Oricum, pentru că
piatra e de obicei rece (şi cu licheni, şi cu mucegaiul inevitabil după atâţia ani), are mereu la ea, în poşetă, o bucată dintr-o pungă de plastic de la supermarket şi o eşarfă pe post de perniţă. Se aşază şi îi povesteşte lui Txato ce are de povestit. Dacă sunt oameni în jur, îi vorbeşte în gând; dacă
nu e nimeni, şi de obicei nu e, i se adresează pe tonul unei conversaţii normale.
— Fata e la Londra. Mă rog, bănuiesc, pentru că nu s-a deranjat să mă
sune. Pe tine te-a sunat? Pe mine, nu. La televizor n-au zis nimic despre vreun accident de avion, aşa că sunt sigură că au ajuns amândoi la Londra, chitiţi să-şi salveze căsnicia.
În primul an, Bittori a pus patru ghivece pe placa de mormânt. Avea grijă de ele cu regularitate. Arătau frumos. Apoi, a fost o vreme în care n-a mai urcat la cimitir. Plantele s-au uscat. Următoarele au durat până la prima brumă. A cumpărat un ghiveci uriaş. Xabier La dus la mormânt într-o roabă. Au plantat în el un cimişir. Într-o dimineaţă, a găsit ghiveciul spart, cimişirul răsturnat, pământul împrăştiat pe placă. De atunci,
12
mormântul lui Txato nu mai are nicio podoabă.
— Vorbesc cum am chef şi nimeni n-o să mă oprească, în niciun caz tu.
Dacă glumesc? Nu mai sunt aşa cum eram pe vremea când trăiai. M-am făcut rea. Mă rog, nu rea. Rece, distantă. Dacă ai învia, nu m-ai recunoaşte. Şi n-o să crezi, dar odorul tău, scumpa ta fiică, are mult de-a face cu schimbarea asta a mea. Mă disperă. Ca atunci când era mică. Cu binecuvântarea ta, normal. Pentru că mereu i-ai luat apărarea. Mereu mi-ai subminat autoritatea şi n-a învăţat niciodată să mă respecte.
La trei, patru morminte mai sus era o zonă cu nisip, chiar lângă aleea asfaltată. Bittori a rămas cu privirea pe o pereche de vrăbii care aterizaseră acolo. Păsărelele, cu aripile deschise, făceau o baie de nisip.
— Ce voiam să-ţi mai zic este că gruparea a luat hotărârea să nu mai ucidă. Încă nu e clar dacă anunţul e serios sau e vorba despre un şiretlic pentru a câştiga timp şi a se reînarma. Că mai ucid sau nu, pe tine oricum nu te ajută cu nimic. Şi să nu crezi că pe mine m-ar ajuta nu ştiu cât. Am mare nevoie să ştiu. Mereu am avut-o. Şi n-o să mă oprească. Nimeni n-o să mă oprească. Nici măcar copiii. Presupunând că vor afla. Cu siguranţă
