Xabier, tăcut de obicei, vorbea acum despre orice, încercând să-i distragă atenţia mamei sale. Despre frumoşii ochi somnoroşi ai pisicii, care îşi lingea lăbuţele în fotoliu. Despre vreme. Despre cât de scumpe erau castanele anul acesta.

— De parcă ţi-ar păsa ţie cât de scumpe sunt castanele, la ce salariu ai.

Bittori, mâneca suflecată, braţul sprijinit pe masa din salon, avea chef

 33 

de vorbă, nu să i se vorbească. O mânca sub limbă să deschidă subiectul Nerea.

Nerea aşa, Nerea pe dincolo. Lamentaţii, încruntări, reproşuri.

— Îţi spun ţie pentru că eşti copilul meu şi am încredere. Nu ştiu ce să

mă fac cu ea. Niciodată n-am ştiut. Se zice că prima naştere e cea mai grea, că pentru următoarele cărarea e deja bătută. Dar să ştii că pe mine m-a durut mai mult când am născut-o pe ea, decât atunci când te-am născut pe tine. Dar ştii cum? Mult mai mult. Şi ce fetiţă dificilă! Apoi adolescentă, ce să-ţi mai zic. Iar acum e şi mai rău. Credeam că după faza cu tatăl tău, îi va veni mintea la cap. Mi-a făcut doliul amar.

— Nu vorbi aşa. În felul ei, a suferit la fel de mult ca tine sau ca mine.

— Ştiu că e fiica mea şi nu ar trebui să vorbesc aşa, dar, de ce să nu spun ce simt, că şi dacă aş tăcea, tot aş simţi. Mi-e tot mai greu să nu mi se pună pata pe ea. Am şi eu o vârstă, nu mai suport orice comportament, mă înţelegi? De patru zile e la Londra cu haimanaua de soţ al ei.

— Cumnatul meu are un nume, dacă ai uitat.

— Nu-l suport.

— Enrique, dacă nu te superi.

— Pentru mine se numeşte Nulsuport.

Acul a străpuns vena cu uşurinţă. Seringa s-a colorat repede cu roşu.

Roşu. Xabier, Xabier, du-te repede acasă, tatăl tău a păţit ceva. Era clar că păţise ceva grav. Şi cuvintele acelea, a păţit ceva, au continuat să

răsune înăuntrul său într-un prezent continuu, expulzat brusc din curgerea timpului. Nu i s-a spus mai mult, nici el n-a îndrăznit să întrebe; dar şi-a dat seama, după faţa colegei care-i dăduse vestea şi din atitudinea celor cu care se intersecta pe holuri, că tatălui său i se întâmplase ceva foarte grav, ceva foarte roşu, mai rău nu se poate. Nu s-a gândit nicio clipă la posibilitatea unui accident. Mergând spre ieşirea din spital a întâlnit feţe mohorâte, frunţi brăzdate de groază / compasiune, plus un coleg vechi care s-a întors brusc pentru a nu intra împreună în lift. Deci asta era, ETA.

În timp ce străbătea parcarea, a stabilit trei grade de gravitate: mobilitate redusă, toată viaţa într-un scaun cu rotile, sicriul.

Roşu. Mâna îi tremura atât de tare încât nu reuşea să bage cheia în contact. A scăpat-o din mână şi a trebuit să iasă din maşină ca s-o caute pe sub scaun. Poate că ar fi fost mai înţelept să ia un taxi. Să dau drumul la radio, să nu dau? Din cauza grabei, uitase să-şi dea jos halatul. Vorbea

 34 

singur, a blestemat semafoarele, a înjurat. Într-un târziu, când a zărit primele case din sat, s-a hotărât să dea drumul la radio. Muzică. Învârtea agitat butonul. Muzică, publicitate, prostii, glume.

Roşu. Agenţii Ertzainza l-au obligat să ocolească. A parcat în spatele bisericii, într-o zonă cu parcarea interzisă. N-au decât să mă amendeze.

Ploua tare, aşa că a mers cât de repede a putut. Auzise deja ştirea la radio, chiar dacă reporterul nu ştia în ce stare se afla acum victima. În plus, îi rostise greşit numele. Între garaj şi casa părintească, Xabier a văzut pata de sânge, amestecată cu ploaia, care o târa încet înspre bordura trotuarului. Era atât de grăbit, atât de agitat, încât a fost cât pe ce să calce în pata de sânge. Agenţilor Ertzaintza le-a spus că e fiul. Fiul cui? Nimeni nu l-a întrebat. Halatul alb i-a deschis drum, dacă nu cumva după aspectul său era atât de evident că face parte din familia celui împuşcat încât nici unui poliţist nu i-a dat prin cap să-l întrebe unde merge.

— Încă nu m-a sunat.

— Poate că te-a sunat, dar erai ieşită. Eu te-am sunat şi ieri, şi alaltăieri, dar n-ai răspuns. E unul dintre motivele pentru care am venit să te văd.

Am vrut să mă conving că eşti bine.

— Dacă ai fost atât de îngrijorat, de ce nu ai venit mai repede?

— Pentru că ştiam unde eşti şi unde ţi-ai petrecut ultimele nopţi. Tot satul ştie.

— Ce ştiu ei despre mine?

— Ştiu că te dai jos din autobuz la staţia din zona industrială, apoi te duci acasă, încercând să nu te întâlneşti cu nimeni. Cineva te-a văzut şi mi-a spus la spital. De asta nu m-am îngrijorat. Poate că Nerea a încercat, de mai multe ori, să te sune. Nu e treaba mea cu ce intenţii te duci acolo. E

satul tău, casa ta. Dar presupunând că ai de gând să reînvii întâmplări din trecut, ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai spune şi mie.

— Sunt lucruri care mă privesc doar pe mine.

Xabier a pus în geantă ustensilele şi proba de sânge.

— Fac şi eu parte din povestea asta.

S-a apropiat de pisică, iar aceasta, docilă, l-a lăsat s-o mângâie. A spus că nu rămâne la prânz. A mai zis şi altele. A sărutat-o pe maică-sa la plecare şi, ştiind că ea va fi la fereastră, înainte de a intra în maşină a ridicat privirea şi, bănuind-o în spatele jaluzelelor, i-a făcut semn cu mâna.

 35 

10. CONVORBIRI TELEFONICE

A sunat telefonul. Precis e ea. Bittori n-a răspuns, chiar dacă ar fi fost suficient să întindă mâna pentru a ajunge la telefon. Să sune, să sune. Şi-o imagina pe fiică-sa, la celălalt capăt al firului, spunând tot mai nerăbdătoare: hai, ama, răspunde; ama, răspunde odată. N-a răspuns.

După zece minute, telefonul a sunat din nou. Ama, răspunde. Stresată de atâta zgomot, Ikatza a profitat de uşa deschisă a balconului şi a ieşit în stradă.

Bittori s-a apropiat, în paşi de dans, de fotografia lui Txato.

— Dansezi, Txatito?

După câteva secunde, telefonul a încetat să mai sune.

— A fost ea, preferata ta. De unde ştiu? Ufff, bărbate, tu te pricepeai la camioane, eu mă pricep la ale mele.

Nerea n-a fost nici la priveghi, nici la înmormântarea tatălui ei.

— O să am Alzheimer, o să uit că te-au ucis, o să uit cum mă cheamă; dar îţi jur că atâta timp cât un beculeţ mai arde în memoria mea, o să-mi amintesc că n-a fost alături de noi când am avut cea mai mare nevoie de ea.

Cu un an înainte, fata se mutase la Zaragoza, pentru a-şi duce la capăt studiile de Drept. În apartamentul pe care-l împărţea cu două colege, pe strada López Allué, nu exista telefon. Odată, când a mers la ea în vizită, Bittori şi-a notat telefonul barului de la parter, pentru orice eventualitate.

Telefon mobil? Din câte-şi amintea ea, în vremea aceea erau puţini cei care foloseau telefonul mobil. Până atunci, Bittori nu se văzuse obligată s-o sune de urgenţă pe fiică-sa. Acum nu avea de ales.

Aşa că Xabier, la rugămintea ei, pentru că ea, aflată sub efectele calmantelor, stupefacţiei şi suferinţei, nu era în stare să lege două fraze, a sunat la bar, a explicat cine era, a spus, cu un aplomb încărcat de tristeţe, ceea ce trebuia să spună, apoi i-a dat barmanului semnalmentele fizice ale surorii sale. Bărbatul, foarte amabil:

— Trimit imediat pe cineva.

Xabier: îl roagă să îi spună soră-sii să sune acasă imediat, a insistat că