era urgent, foarte urgent. N-a spus de ce o căuta, aşa îi ceruse maică-sa.

Oricum, televiziunea şi numeroase posturi de radio deja transmiseseră

 36 

ştirea. Xabier şi Bittori au presupus că Nerea aflase deja ce se întâmplase.

Dar ea n-a sunat. Au trecut ore întregi. Primele declaraţii: atentat brutal, o crimă mişelească, un om bun, condamnăm, respingem cu hotărâre etc. S-a lăsat seara. Xabier a format din nou numărul barului.

Barmanul a promis din nou că o să-l trimită pe fiul său ca să-i transmită.

Nimic. Nerea a sunat abia în dimineaţa următoare. A aşteptat tăcută ca mama ei să termine cu plânsul, cu văicărelile, să se liniştească şi să-i spună, cu vocea gâtuită, detalii despre cele întâmplate, iar apoi ea, Nerea, a zis pe un ton lugubru, dar ferm, că se hotărâse să nu plece din Zaragoza.

Cum? Bittori a încetat brusc să mai suspine.

— Te urci în primul autobuz şi vii acasă. Nu discut. L-au asasinat pe tatăl tău şi ţie nici nu-ţi pasă.

— Ba-mi pasă, ama. Sunt foarte tristă. Nu vreau să-l văd mort. N-aş

suporta aşa ceva. Nu vreau să apar în ziare. Nu vreau să suport privirile celor din sat. Ştii cât de mult ne urăsc. Te rog să faci un efort şi să mă

înţelegi.

A continuat cu ochii plini de lacrimi:

— Aici, în Zaragoza, nimeni nu face legătura între mine şi aita. Nici măcar profesorii mei. Asta mă va ajuta să trăiesc liniştită. Nu vreau să aud prin facultate: uite, aia e fata celui pe care l-au omorât. Dacă vin acum în sat şi apar la televizor, toată lumea din universitate va şti cine sunt. Aşa că

stau aici şi te rog să nu mai judeci sentimentele mele. Sunt la fel de distrusă ca tine. Promite-mi, pe ce ai tu mai sfânt, că mă laşi să-mi trăiesc doliul în felul meu.

Bittori a încercat s-o ţină de vorbă, dar Nerea a închis. Şi a venit în sat abia după o săptămână.

S-a gândit cu atenţie. Persoane din Zaragoza (de la facultate, vecini, prieteni) care ar putea şti că ea era fiica ultimei, în curând penultimei, în curând antepenultimei victime a ETA: cele două colege de apartament şi atât, dacă nu cumva le-a mâncat sub limbă pe cele două. Numele e destul de comun în Ţara Bascilor şi e frecvent întâlnit şi prin alte părţi. În caz că

va fi întrebată dacă e rudă cu omul de afaceri din Guipúzcoa, asasinat de către ETA, sau dacă-l cunoaşte, ea va zice că nu.

Înainte să afle cele două colege de apartament, a aflat băiatul acela, José Carlos. A trecut s-o ia ca să meargă împreună la un bar din apropiere, unde urmau să se alăture altor studenţi. Aveau de gând să meargă spre

 37 

seară, cu mai multe maşini, la o petrecere de la Facultatea de Medicină

Veterinară. Brusc, ştirea a izbit-o în plin pe Nerea. A vorbit între patru ochi cu José Carlos, l-a rugat să n-o lase singură şi, fără să spună nimănui, să

meargă cu ea la apartament. S-au închis în camera ei. Băiatul încerca s-o consoleze, dar nu-şi găsea cuvintele. I-a făcut cu ou şi cu oţet pe terorişti, pe guvernanţii de acum care nu fac nimic, iar apoi, la rugămintea dezolatei sale amice, a rămas să doarmă cu ea.

— Chiar ai chef?

— Am nevoie.

Şi-a cerut scuze din timp în eventualitatea că n-o să aibă erecţie. Nu se oprea din vorbit:

— L-au omorât pe taică-tu, incredibil, l-au omorât pe taică-tu.

Incapabil de a se concentra la jocurile erotice, scotea injurii după

injurii, în timp ce ea încerca să-i închidă gura cu sărutări. Aproape de miezul nopţii, s-a urcat pe el şi au avut un coit rapid. José Carlos a continuat cu exclamaţiile, înjurăturile, dezaprobările, până când, în sfârşit, învins de oboseală, s-a întors pe o parte şi n-a mai scos un cuvânt. Pe întuneric, Nerea a stat trează toată noaptea. Cu spatele sprijinit de tăblia patului, a fumat ţigară de la ţigară, în timp ce în minte i se derulau amintiri cu tatăl ei.

Telefonul a sunat din nou. De data aceasta, Bittori a răspuns.

— Ama, în sfârşit. Te sun de trei zile.

— Cum e la Londra?

— Extraordinar. Orice ţi-aş spune, ar fi prea puţin. Ai schimbat preşul?

 38 

11. INUNDAŢIE

Trei zile de potop, ploi torenţiale, sau cum le-o fi zicând. Noaptea, în pat, Joxian asculta îngrijorat răpăitul furios al picăturilor care izbeau acoperişurile şi străzile. La turnătorie, în timpul programului de muncă, dădea din cap tot mai descurajat, de fiecare dată când ieşea afară şi vedea cum ploaia continua să cadă, estompând munţii din jur şi făcând ca apele râului să crească periculos de mult. Grădina, fir-ar să fie. Şi continua să

plouă cu găleata, deja de trei zile, plus câte vor mai fi.

Legumele, ca legumele. Sădesc altele. Copacii? Ăştia rezistă. Deşi poate că alunii s-au dus pe apa sâmbetei. Cel mai mult îl îngrijora ce va fi cu uneltele, sau ca nu cumva torentul să ducă zidul împrejmuitor, de chirpici, şi şopronul în care creştea iepuri. A vorbit cu un coleg de muncă.

— Dacă ai fi făcut zidul din beton, n-ai fi avut probleme.

Joxian:

— Mă doare undeva de zid, să-l ia dracu’. Faza e că fără zid, râul o să

rupă din pământ. O să fie o ruptură atât de mare. O prăpastie, ce mai.

Iepurii, înecaţi, mai mult ca sigur. Iar via, ce să mai zic.

— Aşa-ţi trebuie dacă-ţi faci grădina pe mal.

— Nu mai spune! Am făcut-o unde e solul mai bun.

Când a ieşit de la muncă, s-a dus direct la grădină. Mai ploua? Cu găleata. Coborând panta, basca pe o ureche, umbrelă, a observat că

Ertzaintza închisese traficul pe pod. Apele învolburate, murdare, mai aveau nevoie de două degete ca să treacă peste parapet. Frumoasă

privelişte, nimic de zis! Dacă apa stă să treacă peste pod, atunci ce o fi cu grădina, care e şi mai jos? S-a întors pe o străduţă înghesuită între case.

Pentru că, normal, una e ca râul să inunde şi alta e să smulgă, să târască şi să distrugă. A apăsat butonul unei sonerii, a zis, cu gura lipită de interfon, ce-l aducea acolo şi i-au deschis. De la balconul casei prietenului său:

— Maică Precistă, ce s-a ales de grădina mea?