care trece în cel al lui Bittori, acolo unde obişnuieşte să lase prada pe jos sau pe pământul din ghivece. Dacă găseşte uşa deschisă, se poate întâmpla să lase prada pe covorul din salon.
— De câte ori să-ţi spun să nu mai aduci tot soiul de lighioane?
Îi produc greaţă? Puţin, dar nu pentru că ar fi ea aşa sensibilă. Partea rea cu prada adusă de Ikatza este că o duce cu gândul la o moarte violentă. La început, le mătura direct în stradă, numai că unele cădeau pe maşinile parcate în faţă, deci, clar, aşa nu se putea. Ca să nu aibă discuţii cu vecinii, de ceva vreme duce animalele moarte în spatele clădirii. Le duce pe făraş până în uscător, iar de acolo, făcând pe niznaiul, le aruncă în tufişuri.
Purtând mănuşi de cauciuc, tocmai se îndeletnicea cu aşa ceva, când a auzit soneria. Pentru ca maică-sa să nu se sperie, Xabier obişnuieşte să-şi anunţe sosirea înainte de a deschide uşa.
Văzând mănuşile:
— Te-am prins făcând curăţenie?
— Nu ştiam că vii.
Fiu înalt, mamă scundă, obraji atinşi în hol.
— M-am întâlnit cu avocatul. O chestiune simplă care mi-a luat câteva minute. Şi cum eram în apropiere, m-am gândit că aş putea să-ţi fac o vizită şi, cu un drum, să-ţi iau sânge, ca să nu mai mergi mâine la spital.
— Bine, dar vezi să nu faci la fel de rău ca data trecută.
Xabier, tăcut de obicei, vorbea acum despre orice, încercând să-i distragă atenţia mamei sale. Despre frumoşii ochi somnoroşi ai pisicii, care îşi lingea lăbuţele în fotoliu. Despre vreme. Despre cât de scumpe erau castanele anul acesta.
— De parcă ţi-ar păsa ţie cât de scumpe sunt castanele, la ce salariu ai.
Bittori, mâneca suflecată, braţul sprijinit pe masa din salon, avea chef
33
de vorbă, nu să i se vorbească. O mânca sub limbă să deschidă subiectul Nerea.
Nerea aşa, Nerea pe dincolo. Lamentaţii, încruntări, reproşuri.
— Îţi spun ţie pentru că eşti copilul meu şi am încredere. Nu ştiu ce să
mă fac cu ea. Niciodată n-am ştiut. Se zice că prima naştere e cea mai grea, că pentru următoarele cărarea e deja bătută. Dar să ştii că pe mine m-a durut mai mult când am născut-o pe ea, decât atunci când te-am născut pe tine. Dar ştii cum? Mult mai mult. Şi ce fetiţă dificilă! Apoi adolescentă, ce să-ţi mai zic. Iar acum e şi mai rău. Credeam că după faza cu tatăl tău, îi va veni mintea la cap. Mi-a făcut doliul amar.
— Nu vorbi aşa. În felul ei, a suferit la fel de mult ca tine sau ca mine.
— Ştiu că e fiica mea şi nu ar trebui să vorbesc aşa, dar, de ce să nu spun ce simt, că şi dacă aş tăcea, tot aş simţi. Mi-e tot mai greu să nu mi se pună pata pe ea. Am şi eu o vârstă, nu mai suport orice comportament, mă înţelegi? De patru zile e la Londra cu haimanaua de soţ al ei.
— Cumnatul meu are un nume, dacă ai uitat.
— Nu-l suport.
— Enrique, dacă nu te superi.
— Pentru mine se numeşte Nulsuport.
Acul a străpuns vena cu uşurinţă. Seringa s-a colorat repede cu roşu.
Roşu. Xabier, Xabier, du-te repede acasă, tatăl tău a păţit ceva. Era clar că păţise ceva grav. Şi cuvintele acelea, a păţit ceva, au continuat să
răsune înăuntrul său într-un prezent continuu, expulzat brusc din curgerea timpului. Nu i s-a spus mai mult, nici el n-a îndrăznit să întrebe; dar şi-a dat seama, după faţa colegei care-i dăduse vestea şi din atitudinea celor cu care se intersecta pe holuri, că tatălui său i se întâmplase ceva foarte grav, ceva foarte roşu, mai rău nu se poate. Nu s-a gândit nicio clipă la posibilitatea unui accident. Mergând spre ieşirea din spital a întâlnit feţe mohorâte, frunţi brăzdate de groază / compasiune, plus un coleg vechi care s-a întors brusc pentru a nu intra împreună în lift. Deci asta era, ETA.
În timp ce străbătea parcarea, a stabilit trei grade de gravitate: mobilitate redusă, toată viaţa într-un scaun cu rotile, sicriul.
Roşu. Mâna îi tremura atât de tare încât nu reuşea să bage cheia în contact. A scăpat-o din mână şi a trebuit să iasă din maşină ca s-o caute pe sub scaun. Poate că ar fi fost mai înţelept să ia un taxi. Să dau drumul la radio, să nu dau? Din cauza grabei, uitase să-şi dea jos halatul. Vorbea
34
singur, a blestemat semafoarele, a înjurat. Într-un târziu, când a zărit primele case din sat, s-a hotărât să dea drumul la radio. Muzică. Învârtea agitat butonul. Muzică, publicitate, prostii, glume.
Roşu. Agenţii Ertzainza l-au obligat să ocolească. A parcat în spatele bisericii, într-o zonă cu parcarea interzisă. N-au decât să mă amendeze.
Ploua tare, aşa că a mers cât de repede a putut. Auzise deja ştirea la radio, chiar dacă reporterul nu ştia în ce stare se afla acum victima. În plus, îi rostise greşit numele. Între garaj şi casa părintească, Xabier a văzut pata de sânge, amestecată cu ploaia, care o târa încet înspre bordura trotuarului. Era atât de grăbit, atât de agitat, încât a fost cât pe ce să calce în pata de sânge. Agenţilor Ertzaintza le-a spus că e fiul. Fiul cui? Nimeni nu l-a întrebat. Halatul alb i-a deschis drum, dacă nu cumva după aspectul său era atât de evident că face parte din familia celui împuşcat încât nici unui poliţist nu i-a dat prin cap să-l întrebe unde merge.
— Încă nu m-a sunat.
— Poate că te-a sunat, dar erai ieşită. Eu te-am sunat şi ieri, şi alaltăieri, dar n-ai răspuns. E unul dintre motivele pentru care am venit să te văd.
Am vrut să mă conving că eşti bine.
— Dacă ai fost atât de îngrijorat, de ce nu ai venit mai repede?
— Pentru că ştiam unde eşti şi unde ţi-ai petrecut ultimele nopţi. Tot satul ştie.
— Ce ştiu ei despre mine?
— Ştiu că te dai jos din autobuz la staţia din zona industrială, apoi te duci acasă, încercând să nu te întâlneşti cu nimeni. Cineva te-a văzut şi mi-a spus la spital. De asta nu m-am îngrijorat. Poate că Nerea a încercat, de mai multe ori, să te sune. Nu e treaba mea cu ce intenţii te duci acolo. E
