În zilele următoare, când nu era la muncă, Joxian stătea pe canapeaua din sufragerie, cu coatele pe genunchi şi capul între mâini. O statuie a suferinţei. Îl întrebau, nu răspundea.
— Vrei ziarul?
Mut. Până când Miren şi-a pierdut răbdarea.
— La dracu’, dacă suferi atâta după grădină, du-te şi fă-o la loc.
S-a ridicat, ascultător. Ca şi cum ar fi aşteptat să-i spună asta. În ziua următoare, părea alt om. Ba chiar s-a dus la barul Pagoeta ca să joace cărţi cu prietenii. S-a întors mulţumit, aproape euforic. Prietenii îi dăduseră
ideea să înalţe un zid de beton între grădină şi râu.
— Aha. Nici n-o să coste mult. Ieftin ca braga.
La cină, anghilă cu sos, un burduf de vin cu sifon, i-a zis lui Miren, scărpinându-se în partea dreaptă, că Txato se oferise să-i aducă un camion de pământ cu care să umple golul lăsat de cel luat de ape.
— Trebuie să fie pământ ca lumea, nu? Din Navarra. Mi-l aduce fără
bani, când face el un transport acolo.
Dar mai întâi trebuia să construiască zidul. Şi, înainte de orice altceva, să facă curăţenie. Era prea mult pentru o singură persoană. Şi, mai ales, când? După orele de muncă?
Miren:
40
— Asta tu ştii.
L-a sfătuit să-i întrebe pe băieţi dacă nu vor să-i dea o mână de ajutor.
Aşa că Joxian nu s-a culcat până n-a venit Gorka şi i-a zis: duminică, la grădină, o mână de ajutor, tu şi fratele tău etc. Băiatul n-a zis nimic.
Băiatul ăsta trebuie îmboldit. Tatăl său, pentru a-l anima:
— Pe urmă, mergem toţi trei la cidrărie şi mâncăm câte un cotlet ca lumea. Ce zici?
— Bine.
N-a mai zis nimic şi a sosit şi duminica. Soare, temperatură plăcută, râul din nou în albie, la locul lui. Joxian n-a participat la etapa de cicloturism, pentru că, deşi bicicleta e importantă, grădina e şi mai şi. Grădina e religia lui. Exact aşa a zis odată, folosind cuvintele astea, la Pagoeta, ca să nu mai râdă prietenii de el. Când va fi să moară, Dumnezeu să nu-l ia cu paradisul şi cu alte poveşti frumoase; să-i dea o grădină cum are acum. Şi asta îi făcuse pe toţi să râdă.
Pe drum:
— I-ai zis lui Joxe Mari să vină la nouă?
— Nu i-am zis.
— Du-te, mă. De ce?
Aşa că atunci i-a spus, trebuia să-i spună, nu avea de ales.
— Păi nu mai stă în sat de o săptămână.
Joxian s-a oprit, cu faţa plină de mirare.
— Păi, nu ne-a spus nimic. Cel puţin mie nu mi-a spus. Poate maică-tii, nu ştiu. Sau ştiaţi cu toţii, numai eu nu? Şi unde locuieşte acum?
— Nu ştim, tată. Bănuiesc că a plecat în Franţa. Mi-au spus că, imediat ce o să poată, o să ne spună.
— Cine ţi-a zis?
— Nişte prieteni din sat.
Restul drumului până la grădină l-au făcut în tăcere. N-au ajuns bine, că
Joxian a şi întrebat:
— Dacă e în Franţa, cum se duce la muncă?
— Nu se mai duce.
— Dar nici n-a apucat să termine ucenicia.
— Mda.
— Şi cu handbalul?
— Nu mai merge nici la handbal.
41
