patul. Şi a rămas el cu copiii, iar Miren, în biserică, adresându-se Sfântului Loyola: Ignaţiu, te rog să-l pedepseşti, cum vrei tu. Şi dă-mi înapoi nepoţii şi scoate-l pe Joxe Mari din puşcărie. Dacă faci toate astea, n-am să te mai rog nimic, niciodată. Îţi jur.

 48 

Aşa că, atunci când Arantxa s-a instalat la ei, baia deja arăta ca dintr-un sanatoriu de cinci stele, cu duş fără cadă şi fără margine, pentru acces cât mai uşor. Altceva? Bare de sprijin, covoraşe antiderapante, robinete cu manetă; în sfârşit, tot ce le spusese şefa serviciului de reabilitare de la spital şi tot ce apărea pe instrucţiuni.

Dar pentru a o spăla ca lumea, e nevoie de două persoane. Miren, singură, nu poate, căci Arantxa, atât de slabă la început, s-a apucat să se îngraşe şi acum are o greutate normală. Trebuie dezbrăcată, aşezată pe un scaun special pentru duş, săpunită, uscată şi îmbrăcată.

— Bine, gata, gata, nu-mi spune că ştiu şi eu.

Joxian, dorindu-şi să ajungă cât mai repede la Pagoeta pentru partida de cărţi, a fost de acord să apeleze la serviciile unei asistente. Pentru că

Miren nu acceptă sub nicio formă ca Joxian s-o vadă / atingă / ţină pe Arantxa goală, chiar dacă e tatăl ei. Nici vorbă.

Într-o zi, Joxian ajunge acasă şi ce să vezi: o femeie scundă, cu ochi oblici, cu părul lung, lins şi negru, îl întâmpină cu o reverenţă, două şiruri albe de dinţi zâmbitori, i se adresează cu domnule, domnule?!, şi îi spune:

— Bună ziua, domnule. Numele meu este Celeste, la dispoziţia dumneavoastră.

Din Ecuador. Femeie hotărâtă, ce mai. Şi manierată.

Joxian, noaptea, în pat:

— Unde ai găsit-o?

— Am întrebat încolo şi încoace. Ai observat cât e de curată şi de cuviincioasă?

— Te-am întrebat unde ai găsit-o.

— La măcelărie, am zis să stric o vorbă. Juani: auzi, îi ştiu pe unii din Ecuador, femeia face curăţenie în casă şi pe bani puţini. Locuiesc acolo, în vale, lângă pod. Soţul ei e distribuitor, umblă cu o dubă. Ieri am scos-o la plimbare pe Arantxa, am întrebat de ea şi uite-o, aici e. O comoară de femeie. I-am spus că unul dintre copiii mei locuieşte în Andaluzia şi că mă

duc să-l văd în fiecare lună. Celeste zice să fiu liniştită, că ea o să aibă grijă

de Arantxa.

— Şi cât vrei să-i plăteşti?

— Zece euro, de fiecare dată când va veni.

— E puţin.

— Sunt săraci. O să-i convină.

 49 

14. ULTIMELE GUSTĂRI

Bittori prefera pâinea prăjită cu dulceaţă şi cafeaua fără cofeină, la espressor; Miren, ciocolată caldă cu churros. Pfff, la cât îngraşă! Nu-i păsa.

Se înţelegeau bine? Foarte bine, prietene intime. O sâmbătă mergeau la o cafenea de pe Avenida, în următoarea sâmbătă, la o patiserie din Zona Veche. Nu mereu la San Sebastián. Putea fi San Sebastián sau Donostia.

Nu erau stricte. San Sebastián? San Sebastián să fie. Donostia? Donostia să fie. La început vorbeau în limba bască, apoi în spaniolă, treceau iar la bască, şi tot aşa, toată după-amiaza.

— Îţi dai seama că era cât pe ce să ne călugărim?

Izbucneau în râs. Măicuţă Bittori, soră Miren. Cam aşa. Analizau, ca la coafor, toate bârfele din sat, înţelegându-se fără să se asculte una pe cealaltă, vorbind, de cele mai multe ori, amândouă în acelaşi timp. Îl criticau pe preot, fustangiul ăla; dădeau de pământ cu vecinele; dădeau din casă, intimităţi din pat, îşi spuneau totul. Spatele păros al lui Joxian, perversiunile lui Txato. Adică tot, tot.

Şi asta:

— Ştim că e în Franţa, dar nu în care sat. În sfârşit ne-a scris, golanul.

Bietul Joxian nici nu mai doarme de supărare. Se întreabă cu ce-am greşit de avem parte de asta.

După-amiază cu pâine prăjită, ploaie şi vânt. Cafeneaua plină. Ele găsiseră un colţişor unde să nu le deranjeze nimeni.

— N-am putut să-ţi aduc scrisoarea. Nu ne dă voie Joxe Mari. Scria că

trebuie s-o rupem. Aşa că, ţac-pac, deşi mi se rupea inima, îţi dai seama, am făcut-o ferfeniţă. Lui Joxian i-a sărit muştarul. Chiar nu-mi dau seama că poate fi recompusă unind bucăţelele? I-auzi, bărbate, păi atunci mănânc-o. A luat cutia de chibrituri şi a ars bucăţelele de hârtie în chiuvetă.

Scrisoarea au primit-o ieri-seară, le-a adus-o iubita sau ce i-o fi, pentru că în ziua de azi nu mai ştii. Teza lui Miren: şi-o trag ca iepurii. Normal, cu atâtea mijloace de a nu rămâne gravidă. Repeta asta, şi Bittori era de acord. Erau convinse că se născuseră cu treizeci de ani prea devreme.

Franco, preoţii, oricine: incredibil cât de naive au fost. Aşa credeau, ciugulind din farfurii, cu un ochi la mesele din jur, ca nu cumva să stea

 50 

careva cu antenele întinse.

— Scrisoarea, prin poştă? Nu, fată. Au metodele lor. Nu scria nimic la expeditor, aşa că nu ştim pe unde îşi mai târăşte oasele. Nu are voie să

primească vizite. În urmă cu câţiva ani, treceai dincolo ca să-i vezi, să le duci haine şi ce mai era nevoie. Acum trebuie să aibă mare grijă că fasciştii sunt cu ochii pe ei.

— Nu te temi că poate păţi ceva?

— Joxian, el da. Uneori nici nu merge la bar de teamă să nu apară la ştiri poza lui Joxe Mari. Eu nu-mi bat capul. Îmi cunosc băiatul. E deştept şi puternic. Ştie el cum să se apere.

Printre înghiţituri de pâine prăjită şi de cafea cu lapte, Miren spunea ce-şi amintea din scrisoare. Că nu e cazul să bage în seamă zvonurile.

Oamenii vorbesc fără să ştie. Cu atât mai puţin, să ţină cont de minciunile din ziare. Că milita pentru eliberarea poporului nostru şi că dacă va veni cineva la ei, la aita sau la ama, ca să-i îmbrobodească, spunându-le că

intrase într-o bandă de criminali, să nu bage-n seamă, pentru că el nu face nimic altceva în afară de a da totul pentru Euskal Herria şi pentru drepturile celor care se plâng, dar nu mişcă un deget. Erau mulţi gudaris, zicea. Tot mai mulţi. Floarea tinerimii basce. În încheiere: „Vă iubesc. Nu i-am uitat pe fraţii mei. Un muxu apăsat şi sper să fiţi mândri de mine”.

Ikatza se apropie neauzită. Îi saltă în poală şi acceptă, răbdătoare, mângâierile ei. Degetele lui Bittori se asigură că zgarda nu e prea strânsă, se joacă cu urechiuşele ei, îi atinge pleoapele, pe care pisica, mulţumită de atingere, le ţine închise. Şi Bittori îi spune, în timp ce-şi trece palma peste spatele ei şi pisica toarce, mie chiar mi-a fost milă de el, dragă Ikatza. Îţi dai seama? Mi-era mie milă de băiatul prietenei mele cele mai bune, renunţase la locul de muncă, la handbal şi la iubita lui, sau pe jumătate iubită, ca să intre pistolar într-o organizaţie care se ocupă cu asasinatele în serie.

Şi Miren? Păi, vezi tu, Ikatza, acum că m-ai întrebat, am să-ţi spun ce cred. În fond, să mă ierte Txato, o înţeleg. Înţeleg că a ajuns cum a ajuns, chiar dacă nu sunt de acord. Între gustarea aceea din cafeneaua de pe Avenida şi următoarea gustare, la magazinul de churros din Zona Veche, prietena mea, Miren, s-a schimbat. Brusc, era o altă persoană. Pe scurt, trecuse de partea fiului ei. Sunt convinsă că a ajuns o fanatică din cauza instinctului matern. Poate că şi eu, dacă aş fi fost în locul ei, m-aş fi

 51 

comportat la fel. Cum să-i întorci spatele copilului tău, chiar dacă ştii că

face răutăţi? Până atunci, Miren nu avusese nicio treabă cu politica. Pe mine nu m-a interesat nici atunci şi nici acum, iar pe Txato ce să mai zic.