— Habar n-am.

Fumau la umbra unui smochin, era vreme frumoasă, o şopârlă stătea la soare pe o piatră. Camionul, în mijlocul grădinii, cu roţile pe jumătate în pământul reavăn. De pe celălalt mal al râului, ajungea până la ei ţăcănitul constant al unei maşinării din atelierul familiei Arrizabalaga.

— Crezi că şi ei plătesc?

— Cine?

— Arrizabalaga.

Joxian a dat din umeri.

 45 

— Sunt doar trei variante. Plăteşti, emigrezi sau te pui cu ei. Ce nu pot să pricep nicicum este ce mai au cu mine după ce am plătit cât mi-au cerut şi fără să-i fac să aştepte.

— Nu înţeleg treburile astea, dar, după mintea mea, cred că e o greşeală.

— Ţi-am spus că o menţionează pe Nerea.

— Poate că ţi-au trimis, fără să-şi dea seama, o scrisoare pregătită

pentru anul viitor.

Ţac-ţac-ţac. Txato, după ce a aruncat chiştocul pe jos şi l-a strivit cu piciorul:

— Pot să te rog ceva?

— Normal, orice.

— Uite, m-am tot gândit. Aş vrea să stau de vorbă cu ei, cu vreun şef de-al lor sau cu cel care răspunde de finanţe şi să lămuresc situaţia mea.

Preotul cu care m-am întâlnit nu e altceva decât un intermediar. Poate că

mai scad din sumă sau mă lasă să plătesc în rate, înţelegi?

— Mi se pare o idee bună.

Ţac-ţac-ţac. Se mai auzeau şi păsările, şi motoarele automobilelor şi camioanelor trecând pe podul din apropiere.

— Trebuie să vorbesc cu Joxe Mari. Asta vreau să te rog.

— Ce spui?! Joxe Mari nu e din ETA. Cum să fie? Şi e şi plecat. Unde?

Nu ştim. Joxe Mari e un tăntălău şi un leneş. S-a lăsat de serviciu şi Miren zice că o fi plecat în lumea largă cu prietenii lui. Se prea poate să fie prin Africa.

Ţac-ţac-ţac.

 46 

13. RAMPA, BAIA, ÎNGRIJITOAREA

Lui Miren i-a fost limpede încă de la început. Noroc că locuiau la parter, altfel ar fi trebuit să se mute. De ce? Drace, pentru că nu puteam să urcăm şi să coborâm scările zilnic cu Arantxa în căruciorul cu rotile. Îţi dai seama?

Intrarea în clădire era despărţită de parterul blocului de numai trei trepte.

Nu era cine ştie ce, dar chiar şi aşa tot nu se poate, în timp nu se poate.

— Să zicem că eşti plecat, că eu mă simt slăbită sau că mi se face rău pe drum. Ce fac? Cer ajutor? Cum s-o las pe Arantxa singură, la intrarea în bloc?

Aşa că i-a cerut să găsească o soluţie, iar Joxian n-a şovăit nicio clipă, şi-a pus basca pe cap, s-a dus la Pagoeta, de unde, la sfatul prietenilor săi, a mers la un atelier de tâmplărie şi a comandat o rampă. Tâmplarul, după ce a luat măsurile, a făcut rampa, a verificat-o şi a instalat-o. Aşa se face că

într-o dimineaţă vecinii s-au trezit că trei sferturi din lăţimea treptelor erau ocupate de bucata aia de lemn, care se întindea încă vreo jumătate de metru de la treapta de jos, pentru a-i reduce înclinaţia. Joxian şi Miren au făcut probe, mai întâi cu scaunul cu rotile gol, apoi cu Arantxa în el şi, da, era clar că de acum încolo cele trei trepte nu mai reprezentau niciun obstacol atunci când voiau s-o scoată pe Arantxa la plimbare.

Pentru ceilalţi locatari, din lăţimea treptelor mai rămăseseră cam vreo două palme, cel puţin dacă nu voiau să urce şi să coboare pe rampă, aşa cum făceau copiii, ceea ce i-a recomandat şi Miren unuia dintre locatari, atunci când acesta s-a plâns că puseseră rampa fără să-i consulte pe vecini.

— Păi, mergeţi pe rampă. Care-i diferenţa?

O dublă problemă. În privinţa lor, ca nu cumva vreunul să alunece şi să-şi spargă capul. În privinţa noastră, de fiecare dată când cineva va folosi rampa, paşii săi se vor auzi în casă şi nu vor putea dormi noaptea. Prietenii de pahar ai lui Joxian i-au dat ideea de a acoperi suprafaţa rampei cu un covoraş. Miren, super mulţumită. O mochetă, clar, cum de nu ne-am gândit mai repede? Va înăbuşi paşii şi dispare şi riscul de alunecare. Aşa că

au pus mocheta, de fapt a pus-o un amic, a lipit-o cu clei de tâmplărie şi a prins-o în cuie.

Joxian, pesimist:

 47 

— O vor folosi pe post de preş. Nici nu vreau să mă gândesc cum o să

arate când va ploua.

Vecinii, indiferenţi sau resemnaţi, poate prevăzători, ca să nu se pună

rău cu familia unui membru ETA, n-au protestat deschis, mai puţin unul, Arrondo, cel de la etajul doi, de pe dreapta. De fapt, soţia lui a fost cea care i-a zis să meargă la ei şi să le spună să-şi ia rampa imediat. Treptele sunt ale tuturor; mama ei, optzeci şi opt de ani, nu poate urca pe acolo etc. Ea şi Miren au avut o tentativă de ceartă, după liturghie, priviri sălbatice, dinţi strânşi şi o arcuire dispreţuitoare a buzei superioare, din partea fiecăreia. Apoi, într-o sâmbătă, Arrondo, un bărbat taciturn, dar vânjos, a coborât la ei şi le-a dat un ultimatum: ori luau ei rampa, ori, fir-ar să fie, o făcea el să dispară.

I-a deschis Miren. Joxian, în bucătărie, ascuns.

— Să nu te prind că te atingi de rampă.

— Nu?

Arrondo e voinic-voinic, dar imprudent. N-a stat pe gânduri, n-a luat în calcul consecinţele, soţia lui îl întărâtase. Aşa că a ridicat rampa şi a aruncat-o în colţul în care se aflau cutiile poştale. Vai, vai, vai, Arrondo! Ţi-ai căutat-o cu lumânarea. Miren, fără să-şi dea şorţul jos, în papuci de casă, s-a dus direct la crâşma Arrano. Era devreme, clienţi puţini. N-a contat. Doi erau de ajuns. Douăzeci de minute mai târziu, Arrondo a pus rampa la locul ei. Nu au mai existat plângeri niciodată, iar rampa continuă

să fie acolo, urâtă, dar utilă.

Joxian: lucrurile puteau fi făcute şi altfel. Cum? Altfel, nu ştia cum, dar cu binele, cu vorba bună.

— Dacă e aşa, de ce nu ai ieşit tu să vorbeşti cu el?

Rampa n-a fost singura schimbare pe care au făcut-o pentru nevoile lui Arantxa. Au remodelat toată baia. La sfârşit, chiar nu mai semăna deloc cu baia dinainte. Lucrările le-au făcut conform unor instrucţiuni scrise, primite de la serviciul de reabilitare. O parte din cheltuieli le-a suportat Guillermo. Miren: normal, abia aştepta să n-o mai vadă în ochi. Hai cu paralizata, v-o dau înapoi, că eu mi-am găsit alta care să-mi încălzească