seară, cu mai multe maşini, la o petrecere de la Facultatea de Medicină
Veterinară. Brusc, ştirea a izbit-o în plin pe Nerea. A vorbit între patru ochi cu José Carlos, l-a rugat să n-o lase singură şi, fără să spună nimănui, să
meargă cu ea la apartament. S-au închis în camera ei. Băiatul încerca s-o consoleze, dar nu-şi găsea cuvintele. I-a făcut cu ou şi cu oţet pe terorişti, pe guvernanţii de acum care nu fac nimic, iar apoi, la rugămintea dezolatei sale amice, a rămas să doarmă cu ea.
— Chiar ai chef?
— Am nevoie.
Şi-a cerut scuze din timp în eventualitatea că n-o să aibă erecţie. Nu se oprea din vorbit:
— L-au omorât pe taică-tu, incredibil, l-au omorât pe taică-tu.
Incapabil de a se concentra la jocurile erotice, scotea injurii după
injurii, în timp ce ea încerca să-i închidă gura cu sărutări. Aproape de miezul nopţii, s-a urcat pe el şi au avut un coit rapid. José Carlos a continuat cu exclamaţiile, înjurăturile, dezaprobările, până când, în sfârşit, învins de oboseală, s-a întors pe o parte şi n-a mai scos un cuvânt. Pe întuneric, Nerea a stat trează toată noaptea. Cu spatele sprijinit de tăblia patului, a fumat ţigară de la ţigară, în timp ce în minte i se derulau amintiri cu tatăl ei.
Telefonul a sunat din nou. De data aceasta, Bittori a răspuns.
— Ama, în sfârşit. Te sun de trei zile.
— Cum e la Londra?
— Extraordinar. Orice ţi-aş spune, ar fi prea puţin. Ai schimbat preşul?
38
11. INUNDAŢIE
Trei zile de potop, ploi torenţiale, sau cum le-o fi zicând. Noaptea, în pat, Joxian asculta îngrijorat răpăitul furios al picăturilor care izbeau acoperişurile şi străzile. La turnătorie, în timpul programului de muncă, dădea din cap tot mai descurajat, de fiecare dată când ieşea afară şi vedea cum ploaia continua să cadă, estompând munţii din jur şi făcând ca apele râului să crească periculos de mult. Grădina, fir-ar să fie. Şi continua să
plouă cu găleata, deja de trei zile, plus câte vor mai fi.
Legumele, ca legumele. Sădesc altele. Copacii? Ăştia rezistă. Deşi poate că alunii s-au dus pe apa sâmbetei. Cel mai mult îl îngrijora ce va fi cu uneltele, sau ca nu cumva torentul să ducă zidul împrejmuitor, de chirpici, şi şopronul în care creştea iepuri. A vorbit cu un coleg de muncă.
— Dacă ai fi făcut zidul din beton, n-ai fi avut probleme.
Joxian:
— Mă doare undeva de zid, să-l ia dracu’. Faza e că fără zid, râul o să
rupă din pământ. O să fie o ruptură atât de mare. O prăpastie, ce mai.
Iepurii, înecaţi, mai mult ca sigur. Iar via, ce să mai zic.
— Aşa-ţi trebuie dacă-ţi faci grădina pe mal.
— Nu mai spune! Am făcut-o unde e solul mai bun.
Când a ieşit de la muncă, s-a dus direct la grădină. Mai ploua? Cu găleata. Coborând panta, basca pe o ureche, umbrelă, a observat că
Ertzaintza închisese traficul pe pod. Apele învolburate, murdare, mai aveau nevoie de două degete ca să treacă peste parapet. Frumoasă
privelişte, nimic de zis! Dacă apa stă să treacă peste pod, atunci ce o fi cu grădina, care e şi mai jos? S-a întors pe o străduţă înghesuită între case.
Pentru că, normal, una e ca râul să inunde şi alta e să smulgă, să târască şi să distrugă. A apăsat butonul unei sonerii, a zis, cu gura lipită de interfon, ce-l aducea acolo şi i-au deschis. De la balconul casei prietenului său:
— Maică Precistă, ce s-a ales de grădina mea?
Buşteni părând canoe în derivă, crengi ivindu-se din apă numai cât să
fie înghiţite la loc de valurile de culoarea cafelei cu lapte; un bidon plin de nămol a trecut săltând ca un hopa-mitică, plastice purtate cu viteză de torent, în timp ce se înălţa un puternic miros ca de licheni şi mucegai, de putrefacţie răscolită. Prietenul, poate pentru a-l mai potoli pe Joixan, a
39
arătat cu degetul spre celălalt mal:
— Dar ce zici de atelierul fraţilor Arrizabalaga? Asta o să-i ruineze.
— Şi iepurii mei, băga-mi-aş.
— Asta o să-i coste o avere.
— Numai eu ştiu cât m-am spetit. Până şi cuştile le-am făcut cu mâna mea.
Au mai trecut câteva zile, ploaia a încetat, apele au scăzut. Joxian se afunda până la jumătatea carâmbului cizmelor în noroiul din grădină.
Copacii erau plini de nămol, dar rezistaseră, la fel şi alunii şi, minune sau rădăcini trainice, viţa-de-vie. În rest, să te apuce plânsul, nu alta. Partea de zid dinspre râu dispăruse, smulsă din temelii. Nu rămăsese niciun fir de roşie, nici de praz, nimic. Din partea de jos, de lângă mal, torentul smulsese o bună parte din pământ, cu tot ce era plantat acolo: zmeură, coacăze, plus colţul cu cale şi trandafiri. Şopronul nu mai avea scânduri pe o latură şi eternitul dispăruse de pe acoperiş. Iepurii erau în cuştile lor, acoperiţi cu noroi, umflaţi, morţi. Uneltele, cine să mai ştie.
