S-au apucat de lucru numai ei doi, fiecare într-o parte a grădinii. Pe la unsprezece, Gorka i-a zis tatălui său că trebuie să plece. În semn de rămas-bun, ce ciudat, l-a îmbrăţişat. Nu obişnuiau să se îmbrăţişeze, ce l-o fi apucat?
Singur în grădină, Joxian a continuat să îndepărteze mizeria, până la ora prânzului, când a spălat cu furtunul pe ici, pe colo şi a pus să se usuce la soare uneltele scoase din nămol. Franţa? Ce naiba caută prostovanul ăsta în Franţa? Şi dacă nu lucrează, din ce trăieşte?
42
12. ZIDUL
Au înălţat zidul. Cine? Joxian, Gorka, cel care a promis că mai aduce un prieten, care până la urmă n-a mai venit, şi Guillermo (Guillermo!), care în vremea aceea încă era un ginere simpatic şi săritor.
Cu ani înainte, Arantxa, în bucătărie:
— Mamă, am un iubit.
— A, da? E din sat?
— E din Rentería.
— Şi cum îl cheamă?
— Guillermo.
— Guillermo?! Sper că nu-i în Garda Civilă.
Adevărul e că fără ajutorul lui Txato, nu ar fi reuşit. Cum dracu’ să
reuşească?! Txato, pe lângă faptul că le-a împrumutat cofrajele, le-a mai trimis şi o autobetonieră despre care Joxian n-a ştiut niciodată cât a costat şi nici dacă şoferul a fost plătit sau nu. Txato i-a zis: stai liniştit, firma asta de construcţii are nişte datorii la mine. Aşa că Joxian a plătit doar betonul.
Grădina încă nu era curăţată în întregime, nici şopronul nu era reparat, când zidul de beton deja îi bucura privirea, gata să înfrunte apele, cel puţin, după cum a zis Txato, la fel de mari ca alea de data trecută.
O problemă: în faţa zidului era o groapă, cam cât un iaz de peşti. Asta cu peştii a zis-o Joxian, cântărind în aer unul imaginar, de mărimea unui ton. Txato: nici vorbă, o să rezolve ei şi groapa aia. Txato şi-a ţinut promisiunea făcută la Pagoeta. Cu întârziere. Cât? Vreo două săptămâni.
Până când s-a ivit un transport la Andosilla, în Navarra. I-a spus şoferului ca la întoarcere să aducă un transport de pământ de grădină. Se pare că şi cei din Navarra îi erau datori. Mulţi oameni îi erau datori lui Txato. Joxian, mulţumit, cum altfel? Şi dacă e ceva de plătit, se plăteşte.
Altă problemă: cu Txato la volan, au descărcat pământul, unul mai roşu decât cel din zonă, foarte bun pentru butaşi, aşa i-au zis, şi şi-au dat seama că nu era destul pământ pentru a umple groapa.
Joxian:
— Cred că mai trebuie încă vreo trei camioane, cel puţin.
Soluţia: să teraseze terenul.
— Împărţi grădina pe două niveluri, pui trepte între cele două terase şi
43
faci o rampă pentru roabă. Aşa, dacă mai au loc inundaţii, apa o să se adune în partea de jos. Cu puţin noroc, îţi strică doar jumătate din grădină, nu pe toată, ca de data asta.
Txato era iute la minte, avea idei. Toată lumea era de acord cu asta. Îi acordau vechiul elogiu: mai deştept decât foamea. În schimb, Joxian era mai încet la minte. Lua lucrurile aşa cum sunt. Dacă ar fi fost ceva mai isteţ, ar fi putut ajunge asociat la firma de camioane; dar a şovăit, nu era convins şi l-a mai descurajat şi Miren. Cel întreprinzător şi curajos era Txato. Toţi cei din sat ziceau asta, până când, de la o zi la alta, TXATO
ENTZUN PIM PAM PUM, nu l-a mai pomenit nimeni, ca şi cum nu ar fi existat niciodată.
Da, avea idei şi avea şi o problemă. Care? Asta:
— Mi-au mai trimis o scrisoare.
ETA, organizaţia armată pentru revoluţia bască, vi se adresează pentrua vă solicita douăzeci şi cinci de milioane de pesetas ca aport la dotareastructurii armate necesare în procesul revoluţionar basc cătreindependenţă şi socialism. În acord cu datele adunate de serviciile deinformaţii ale organizaţiei etc.
Problema asta nu-l lăsa să doarmă. Joxian: normal, cine ar mai putea dormi?
— Şi familia?
— Nu ştie.
— Mai bine.
Ca să nu-şi facă griji şi pentru că, la început, câtă naivitate, dar câtă
naivitate, s-a gândit că problema se va rezolva rapid, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă afacere. Plătesc şi-mi văd liniştit de viaţă. Scrisorile, cu antetul cu şarpele încolăcit pe topor şi cu simbolurile ETA, i-au fost expediate la firmă. Prima: 1.600.000 de pesetas. N-a spus nimănui nimic, s-a urcat în maşină şi s-a dus să se întâlnească în Franţa cu aşa-zisul domn Oxia. S-a întors în sat mult mai liniştit, ascultând muzică pe autostradă. O
măgărie, dar la ce să te aştepţi? După câteva zile a avut loc un atentat, un mort, o văduvă disperată, orfani, declaraţii de condamnare şi dezicere, iar Txato a simţit ghimpele vinovăţiei, fir-ar să fie, gândindu-se că banii săi au contribuit la achiziţionarea de explozibil şi arme, iar Joxian a zis că da, că îl
44
înţelege. În sfârşit, plătise, şi a crezut că o să-l lase în pace pentru o vreme, poate pentru câţiva ani. Da, da. Nu trecuseră nici patru luni când a primit următoarea scrisoare.
— Acum îmi cer douăzeci şi cinci de milioane. E mult, e o enormitate.
Joxian, solidar:
