Txato era interesat numai de familie, de bicicletă duminicile şi de camioane în restul săptămânii.

Ăştia, naţionalişti? Nici cât negru sub unghie. Cel mult la alegeri, că

votează cu cei de aici. Eu, Ikatza maitia, niciodată nu i-am auzit vorbind de politică. Şi Arantxa, mai abertzale, dar rar de tot. Mezinul, pfff, ăsta era un sfânt. Chiar nu cred că şi-au crescut copiii în spiritul urii. Prietenii, gaşca, anturajul nepotrivit i-au administrat nenorocitului otrava doctrinei care l-a făcut să distrugă vieţile a cine ştie câtor familii. Se mai crede şi erou. E

dintre cei duri, se zice. Duri sau brute. Nici nu ştie cum se deschide o carte.

În sâmbăta următoare a fost pentru prima dată când a simţit că se schimbase. După churros cu ciocolată, au pornit, ca de obicei, spre staţia de autobuz şi ce să vezi?! Încă o manifestaţie pe Bulevar. Ca de obicei: lozinci, independenţă, amnistie, gora ETA. Destul de multă lume. Două, trei feţe cunoscute din sat, ploaie, umbrele. Dar în loc să evite mulţimea, Miren a zis: hai, fată, să ne băgăm şi noi. A luat-o de braţ, a tras-o după ea şi s-au trezit în mijlocul mulţimii, nici prea în faţă, dar nici în spate. Şi Miren, nici una, nici două, începe să scandeze, din toţi bojocii, lozincile, la unison cu manifestanţii. Voi, fasciştii, sunteţi teroriştii. Bittori, lângă ea, destul de stingherită, dar, în fine.

Nu ştiuse, Txato nu-i spusese nimic. Aşa este, Ikatza. Încăpăţânat, a ţinut problema secretă. Ca să ne protejeze, a zis mai târziu. Halal protecţie! Puteau să ne pună o bombă şi să sărim cu toţii în aer.

A aflat de la Miren, care ştia de la Joxian, iar acesta aflase chiar din gura lui Txato, în grădină, în acea după-amiază când i-a dus camionul cu pământ din Andosilla. Lui Miren nici nu i-a trecut prin cap că s-ar putea ca prietena ei să nu ştie.

— Nu există nicio posibilitate de a-l întâlni. Pentru că dacă s-ar putea, i-am zice: auzi, vorbeşte şi tu cu şefii tăi, să-i dea pace lui Txato.

Bittori, brusc suspicioasă:

— Să-i dea pace soţului meu?

— Păi, ştii şi tu, cu scrisorile.

— Scrisori? Ce scrisori?

 52 

— Ah, dar nu ţi-a zis?

 53 

15. ÎNTÂLNIRI

Două excremente albe, deja uscate, pe lespede şi încă unul, mai mare, scurs pe numele de pe cruce. Nevrând să accepte realitatea, a pus ofensa pe seama porumbeilor veseli. Dar cum să facă o pasăre o asemenea cantitate de excremente? Sute, mii, o mare de morminte şi împuţitele nu şi-au găsit alt loc decât pe mormântul lui Txato.

— Te-au aranjat ca lumea, soţule. Poate o să-ţi aducă noroc.

Mereu cu glumele ei. Ce să facă? Să-şi zgândăre zilnic rana? A curăţat cât a putut cu frunze şi şomoioage de iarbă smulse de ici, de colo. Ce a mai rămas, las pe seama următoarei ploi, a şoptit contemplând cerul de deasupra oraşului, acolo unde se vedea un nor singuratic. Apoi, ca de obicei, a întins bucata de plastic şi eşarfa.

— Mă duc zilnic în sat. Uneori iau şi mâncare şi o încălzesc acolo. Ştii ceva? Am pus o muşcată pe balcon. Exact aşa cum auzi. Una mare şi roşie, ca să ştie că m-am întors.

I-a povestit că nu mai cobora la staţia din zona industrială. Iar alaltăieri, n-o să-ţi vină să crezi, şi-a luat inima în dinţi şi a intrat în Pagoeta. Era unsprezece dimineaţa. Puţini clienţi. La prima vedere, niciun cunoscut.

Fiul patronului servea la bar. De câteva zile, Bittori se lupta cu tentaţia de a intra din nou în barul acela, după atâţia ani. Nici măcar nu-i era sete. Nici sete, nici foame şi, la o adică, nici măcar curiozitate, ci altceva, mult mai intens, care fierbea în adâncul mintii ei.

— Măcar eu să mă înţeleg.

Din stradă se auzea rumoarea obişnuită, întreruptă de câte un hohot de râs. Să intru, să nu intru? A intrat. Imediat s-a făcut linişte. Să tot fi fost o duzină de clienţi. Nu i-a numărat. Au tăcut cu toţii şi s-au uitat în altă

parte; unde? Acolo unde n-o vedeau pe ea. N-a privit-o nici băiatul care ştergea tejgheaua, trecând cârpa printre farfuriile cu aperitive. O tăcere agresivă, ostilă? Nu, mai degrabă mirată, întrebătoare. Dacă era sigură.

— Txato, lucrurile astea se simt.

Tejgheaua e în formă de L. Bittori s-a aşezat pe latura cea mai scurtă, cu spatele la intrare. Profitând de faptul că n-o băgau în seamă, a privit cu atenţie localul. Dalele de gresie bicoloră de pe jos, ventilatorul din tavan, rafturile cu sticle. În afara câtorva detalii, barul avea acelaşi aspect ca

 54 

întotdeauna. La fel ca pe vremea când Bittori intra să le cumpere copiilor ei îngheţată pe băţ. Neuitatele îngheţate de portocale şi lămâie de la Pagoeta, care nu erau altceva decât suc congelat într-o formă, la care se adăuga beţişorul de lemn.

— Nu s-a schimbat aproape nimic, îţi jur. Mesele la care voi, bărbaţii, jucaţi cărţi continuă să fie tot acolo, lipite de lambriurile de pe perete.

Sala de mese, în capăt. WC-ul, coborând scările. Nu mai e masa de fotbal, nici flipper-ul care făcea atâta zgomot, dar au apărut păcănele. Printre puţinele lucruri noi, din câte am observat. A, şi puşculiţa de pe tejghea, pentru deţinuţi. Afişe cu fotbal şi canoe în locul celor vechi, cu tauri, şi cam atât. S-ar părea că afacerea e condusă acum de fiu.

În sfârşit, s-a apropiat de ea:

— Ce vă dau?

A încercat degeaba să prindă privirea băiatului. Tânărul, treizeci şi ceva de ani, dar pentru ea un băiat, piercing în ureche, un smoc de păr la ceafă, continua să-şi facă de lucru cu cârpa, dar nu la doi, trei metri, ca până

atunci, ci chiar în faţa lui Bittori. Ca să-l oblige să-i vorbească, l-a întrebat dacă avea cafea fără cofeină la espressor. Avea. Ceilalţi şi-au reluat discuţiile. Feţele lor nu i se păreau cunoscute. Deşi, poate acela cu părul alb n-o fi cumva…?

— N-am nici cea mai mică îndoială că toţi gândeau acelaşi lucru. E soţia lui Txato. Când am ieşit, mi-a venit să întorc capul spre ei şi să le zic calmă, din uşă: Sunt Bittori. Ce e? N-am voie să vin în satul meu?

Să nu lase supărarea să se vadă. Să nu plângă în public. Să-i privească

pe oameni drept în faţă, să se uite direct în obiectivul aparatelor foto. Şi-a promis la capelă, cu Txato în sicriu.

— Cât vă dau?

Barmanul a zis o sumă, fără să-şi ridice privirea. Pentru a nu scotoci prin portmoneu, Bittori a plătit cu o bancnotă de zece. Aşteptând restul, s-a apropiat de unghiul L-ului format de tejghea. Era acolo. Ce? Puşculiţa. Pe partea din faţă, un abţibild: Dispersiorik ez. O tentaţie irezistibilă i-a cuprins braţul stâng, până la cot, până la palmă, până la degetul mic. Să

nu mă vadă. Să nu mă vadă. Împotriva voinţei ei, a întins degetul mic până

când a atins cu unghia partea de jos a puşculiţei. Nimic, nicio jumătate de secundă, căci imediat şi-a retras degetul de parcă ar fi atins o flacără.

— Nu-mi cere să-ţi explic, pentru că nici eu însămi nu înţeleg. M-am

 55 

lăsat dusă, pur şi simplu.

A ieşit în stradă. Cer senin, maşini. Înainte de a ajunge la colţ, a văzut-o.

— N-am recunoscut-o din prima.

Dar când şi-a dat seama cine era, Isuse Cristoase şi Sfântă Fecioară!, a rămas încremenită de emoţie, dar şi de un soi de nelinişte. Adică

paralizată, ce mai. Ele şi-au văzut de drum, iar Bittori n-a fost capabilă să

se mişte din loc. Ţintuită. Dar asta e…