— Sunt săraci. O să-i convină.
49
14. ULTIMELE GUSTĂRI
Bittori prefera pâinea prăjită cu dulceaţă şi cafeaua fără cofeină, la espressor; Miren, ciocolată caldă cu churros. Pfff, la cât îngraşă! Nu-i păsa.
Se înţelegeau bine? Foarte bine, prietene intime. O sâmbătă mergeau la o cafenea de pe Avenida, în următoarea sâmbătă, la o patiserie din Zona Veche. Nu mereu la San Sebastián. Putea fi San Sebastián sau Donostia.
Nu erau stricte. San Sebastián? San Sebastián să fie. Donostia? Donostia să fie. La început vorbeau în limba bască, apoi în spaniolă, treceau iar la bască, şi tot aşa, toată după-amiaza.
— Îţi dai seama că era cât pe ce să ne călugărim?
Izbucneau în râs. Măicuţă Bittori, soră Miren. Cam aşa. Analizau, ca la coafor, toate bârfele din sat, înţelegându-se fără să se asculte una pe cealaltă, vorbind, de cele mai multe ori, amândouă în acelaşi timp. Îl criticau pe preot, fustangiul ăla; dădeau de pământ cu vecinele; dădeau din casă, intimităţi din pat, îşi spuneau totul. Spatele păros al lui Joxian, perversiunile lui Txato. Adică tot, tot.
Şi asta:
— Ştim că e în Franţa, dar nu în care sat. În sfârşit ne-a scris, golanul.
Bietul Joxian nici nu mai doarme de supărare. Se întreabă cu ce-am greşit de avem parte de asta.
După-amiază cu pâine prăjită, ploaie şi vânt. Cafeneaua plină. Ele găsiseră un colţişor unde să nu le deranjeze nimeni.
— N-am putut să-ţi aduc scrisoarea. Nu ne dă voie Joxe Mari. Scria că
trebuie s-o rupem. Aşa că, ţac-pac, deşi mi se rupea inima, îţi dai seama, am făcut-o ferfeniţă. Lui Joxian i-a sărit muştarul. Chiar nu-mi dau seama că poate fi recompusă unind bucăţelele? I-auzi, bărbate, păi atunci mănânc-o. A luat cutia de chibrituri şi a ars bucăţelele de hârtie în chiuvetă.
Scrisoarea au primit-o ieri-seară, le-a adus-o iubita sau ce i-o fi, pentru că în ziua de azi nu mai ştii. Teza lui Miren: şi-o trag ca iepurii. Normal, cu atâtea mijloace de a nu rămâne gravidă. Repeta asta, şi Bittori era de acord. Erau convinse că se născuseră cu treizeci de ani prea devreme.
Franco, preoţii, oricine: incredibil cât de naive au fost. Aşa credeau, ciugulind din farfurii, cu un ochi la mesele din jur, ca nu cumva să stea
50
careva cu antenele întinse.
— Scrisoarea, prin poştă? Nu, fată. Au metodele lor. Nu scria nimic la expeditor, aşa că nu ştim pe unde îşi mai târăşte oasele. Nu are voie să
primească vizite. În urmă cu câţiva ani, treceai dincolo ca să-i vezi, să le duci haine şi ce mai era nevoie. Acum trebuie să aibă mare grijă că fasciştii sunt cu ochii pe ei.
— Nu te temi că poate păţi ceva?
— Joxian, el da. Uneori nici nu merge la bar de teamă să nu apară la ştiri poza lui Joxe Mari. Eu nu-mi bat capul. Îmi cunosc băiatul. E deştept şi puternic. Ştie el cum să se apere.
Printre înghiţituri de pâine prăjită şi de cafea cu lapte, Miren spunea ce-şi amintea din scrisoare. Că nu e cazul să bage în seamă zvonurile.
Oamenii vorbesc fără să ştie. Cu atât mai puţin, să ţină cont de minciunile din ziare. Că milita pentru eliberarea poporului nostru şi că dacă va veni cineva la ei, la aita sau la ama, ca să-i îmbrobodească, spunându-le că
intrase într-o bandă de criminali, să nu bage-n seamă, pentru că el nu face nimic altceva în afară de a da totul pentru Euskal Herria şi pentru drepturile celor care se plâng, dar nu mişcă un deget. Erau mulţi gudaris, zicea. Tot mai mulţi. Floarea tinerimii basce. În încheiere: „Vă iubesc. Nu i-am uitat pe fraţii mei. Un muxu apăsat şi sper să fiţi mândri de mine”.
Ikatza se apropie neauzită. Îi saltă în poală şi acceptă, răbdătoare, mângâierile ei. Degetele lui Bittori se asigură că zgarda nu e prea strânsă, se joacă cu urechiuşele ei, îi atinge pleoapele, pe care pisica, mulţumită de atingere, le ţine închise. Şi Bittori îi spune, în timp ce-şi trece palma peste spatele ei şi pisica toarce, mie chiar mi-a fost milă de el, dragă Ikatza. Îţi dai seama? Mi-era mie milă de băiatul prietenei mele cele mai bune, renunţase la locul de muncă, la handbal şi la iubita lui, sau pe jumătate iubită, ca să intre pistolar într-o organizaţie care se ocupă cu asasinatele în serie.
Şi Miren? Păi, vezi tu, Ikatza, acum că m-ai întrebat, am să-ţi spun ce cred. În fond, să mă ierte Txato, o înţeleg. Înţeleg că a ajuns cum a ajuns, chiar dacă nu sunt de acord. Între gustarea aceea din cafeneaua de pe Avenida şi următoarea gustare, la magazinul de churros din Zona Veche, prietena mea, Miren, s-a schimbat. Brusc, era o altă persoană. Pe scurt, trecuse de partea fiului ei. Sunt convinsă că a ajuns o fanatică din cauza instinctului matern. Poate că şi eu, dacă aş fi fost în locul ei, m-aş fi
51
comportat la fel. Cum să-i întorci spatele copilului tău, chiar dacă ştii că
face răutăţi? Până atunci, Miren nu avusese nicio treabă cu politica. Pe mine nu m-a interesat nici atunci şi nici acum, iar pe Txato ce să mai zic.
Txato era interesat numai de familie, de bicicletă duminicile şi de camioane în restul săptămânii.
Ăştia, naţionalişti? Nici cât negru sub unghie. Cel mult la alegeri, că
votează cu cei de aici. Eu, Ikatza maitia, niciodată nu i-am auzit vorbind de politică. Şi Arantxa, mai abertzale, dar rar de tot. Mezinul, pfff, ăsta era un sfânt. Chiar nu cred că şi-au crescut copiii în spiritul urii. Prietenii, gaşca, anturajul nepotrivit i-au administrat nenorocitului otrava doctrinei care l-a făcut să distrugă vieţile a cine ştie câtor familii. Se mai crede şi erou. E
dintre cei duri, se zice. Duri sau brute. Nici nu ştie cum se deschide o carte.
În sâmbăta următoare a fost pentru prima dată când a simţit că se schimbase. După churros cu ciocolată, au pornit, ca de obicei, spre staţia de autobuz şi ce să vezi?! Încă o manifestaţie pe Bulevar. Ca de obicei: lozinci, independenţă, amnistie, gora ETA. Destul de multă lume. Două, trei feţe cunoscute din sat, ploaie, umbrele. Dar în loc să evite mulţimea, Miren a zis: hai, fată, să ne băgăm şi noi. A luat-o de braţ, a tras-o după ea şi s-au trezit în mijlocul mulţimii, nici prea în faţă, dar nici în spate. Şi Miren, nici una, nici două, începe să scandeze, din toţi bojocii, lozincile, la unison cu manifestanţii. Voi, fasciştii, sunteţi teroriştii. Bittori, lângă ea, destul de stingherită, dar, în fine.
Nu ştiuse, Txato nu-i spusese nimic. Aşa este, Ikatza. Încăpăţânat, a ţinut problema secretă. Ca să ne protejeze, a zis mai târziu. Halal protecţie! Puteau să ne pună o bombă şi să sărim cu toţii în aer.
A aflat de la Miren, care ştia de la Joxian, iar acesta aflase chiar din gura lui Txato, în grădină, în acea după-amiază când i-a dus camionul cu pământ din Andosilla. Lui Miren nici nu i-a trecut prin cap că s-ar putea ca prietena ei să nu ştie.
— Nu există nicio posibilitate de a-l întâlni. Pentru că dacă s-ar putea, i-am zice: auzi, vorbeşte şi tu cu şefii tăi, să-i dea pace lui Txato.
Bittori, brusc suspicioasă:
— Să-i dea pace soţului meu?
