— Nu pot.

— Ai întâlnire? Cum o cheamă pe norocoasă?

— O cheamă medicina.

După părerea lui Xabier, Arantxa va putea cândva, în cel mai bun caz, să umble prin casă cu bastonul sau ajutată de alţii. Mănâncă, chiar dacă

trebuie supravegheată când înghite alimente sau băuturi şi mai există şi posibilitatea ca la un moment dat să scape de afonie.

— Ce?

— Să emită sunete.

Dincolo de aceste obiective, oricât de mult s-ar strădui ea ca să se recupereze (şi, din câte se spune, chiar se străduieşte), Xabier nu credea că Arantxa va mai putea duce vreodată ceea ce se cheamă o viaţă

normală.

Înainte de a se despărţi, lângă ceasurile de pe La Concha:

— Îmi dai rezultatele analizelor de sânge?

— Oh, bine că mi-ai amintit. Uitasem. Nu mi-a plăcut cum arată

anumite valori, aşa că l-am rugat pe Arruabarrena să îţi facă un control.

Nimic urgent. O chestie de rutină. Ca să stăm liniştiţi, ştii ce vreau să zic. În rest, eşti ca un stejar.

S-au sărutat, şi-au luat la revedere. Pe lângă ei treceau biciclete, cărucioare de copii, vrăbii.

— Cine-i Arruabarrena ăsta?

— Un prieten şi unul dintre cei mai buni specialişti pe care-i avem.

L-a văzut îndepărtându-se. A ştiut, a intuit, că după câţiva paşi avea să

întoarcă privirea. Din curiozitate, din obişnuinţă, ca s-o analizeze? Exact aşa s-a întâmplat. Bittori, fără să se fi mişcat din loc, pe un ton senin:

— E oncolog, nu-i aşa?

 64 

Xabier a încuviinţat. A făcut un gest prin care voia să spună că nu era cazul să dramatizeze. S-a îndepărtat printre şirurile de tamarisc, uşor adus de spate, poate pentru că, fiind înalt, e obişnuit să se uite în jos când vorbeşte cu oamenii. Incredibil cum un bărbat de o asemenea categorie continuă să fie singur. Oare pentru că se îmbracă fără gust?

 65 

18. VACANŢĂ PE O INSULĂ

Nu, nu, lucruri de genul ăsta se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, sau, cum zicea maică-sa, pentru că Dumnezeu sau Ignaţiu, ca reprezentat al lui Dumnezeu, aşa au vrut. Ce ghinion, de ce mie?, etc. Îşi repetase de nenumărate ori tot rozariul de văicăreli al celor bătuţi de soartă (hahaha, nu mai fi cinică, fată). Odată i-a scris pe iPad lui Gorka, frăţiorul cel trist, sau doar speriat?, că de ce să nu scrie povestea ei, dacă

tot e scriitor. Ochii lui Gorka s-au umplut de nelinişte şi s-a grăbit să-i răspundă că nu, că el scrie cărţi pentru copii. Arantxa i-a arătat din nou display-ul: „Într-o zi o să scriu eu şi o să spun totul”.

În astfel de momente, Miren izbucnea:

— Ce să scrii tu, dacă nici măcar nu te poţi spăla pe dinţi singură? Şi de ce? Ca să ştie tot satul ce nenorociri s-au abătut asupra casei noastre?

Îi observa (în bucătărie, duminică, pui la cuptor) din scaunul cu rotile, mai lucidă (mai lasă trufia, fată) decât ei toţi la un loc. Ce familie de nechibzuiţi! Tatăl ei îmbătrânit, scofâlcit de necaz, o pată de ulei pe pieptarul cămăşii, fără să înţeleagă nimic, de douăzeci de ani, din tot ce se petrece în jurul său. Fratele ei, Gorka, cel care trăieşte, se ascunde?, în Bilbao şi lasă să treacă lungi perioade fără să dea vreun semn de viaţă.

Celălalt frate absent, nu e prezent, dar e ca şi cum ar fi, pentru că mereu se vorbeşte despre el; durul familiei, putrezind în puşcărie, de câţi ani?, nici nu mai ştiu de când. Şi ama, care are cam aceeaşi sensibilitate şi aceeaşi empatie ca ale unei tobe de eşapament; dar găteşte bine, asta e adevărat. Îşi privea părinţii prinşi cu mestecatul, tăcuţi, aplecat fiecare asupra propriei farfurii, şi simţea cum îi urca un şuvoi de amărăciune, sau de ranchiună?, prin piept până în gâtlej (controlează-te, fată), închidea ochii şi conducea din nou maşina închiriată, pe porţiunea aceea de drum mărginit de pini, la câţiva kilometri înainte de Palma.

Plecaseră în vacanţă la Cala Millor. Cine? Mama şi fiica. Două

săptămâni, în august, într-un hotel ieftin, fără vedere la mare, dar nu foarte departe de plajă. Endika avea şaptesprezece ani pe atunci, n-a vrut să meargă cu ele. Nu şi nu. Nici cea mică nu prea avea chef, însă Arantxa a reuşit s-o convingă, promiţându-i că se vor distra şi că îi va cumpăra un aparat foto, în ciuda notelor slabe de la şcoală, plus un mic şantaj

 66 

emoţional. Pentru Arantxa, important era să scape de Guillermo. S-ar fi dus şi singură oriunde, dar nu se putea împăca deloc cu gândul că îşi lăsa copiii pe mâna tatălui lor. Căsnicia? Pfff, aşa ceva nu poate fi numit căsnicie. Certuri după certuri. Zile în şir fără să-şi vorbească, schimbând priviri, atunci când erau obligaţi să se privească, pline de dispreţ, ură, scârbă. Dar copiii. Banii. Casa cumpărată împreună. Şi ce vor zice rudele?

Arantxa se hotărâse să nu se dea bătută, chiar dacă în adâncul meu mă

simţeam extrem de nesigură, pe bune, iar el ieşea cu altă tipă, fără să se ascundă.

— Pentru că refuzi să te culci cu mine, trebuie s-o bag undeva.

Cam aşa ceva. În faţa copiilor. Şi dacă nu în faţa lor, atunci în apropierea lor, de unde auzeau, fără îndoială, reproşurile acre, acuzele acre, ţipetele acre.

Ainhoa, cincisprezece ani:

— Eu, ama, aş prefera să stau aici cu prietenele mele.

— Te rog din suflet.

Şi au plecat numai ele două. Guillermo le-a dus la aeroport cu maşina lui. Ainhoa a vrut muzică şi el a dat-o la maximum. Ca să nu fie obligat să

vorbească, probabil. A scos bagajele şi le-a lăsat jos, a pupat-o în fugă pe fetiţă, a zis zbor plăcut, nu se ştie dacă lor sau norilor, pentru că vorbea uitându-se în sus ca un sfânt dintr-o icoană şi s-a grăbit să plece înapoi.

Nici măcar nu s-a obosit să le ducă bagajele până la check-in.

Eu, cu ale mele, îndreptându-mă spre nenorocirea care mă aştepta între pinii din Mallorca, exact când mă bucuram cel mai mult de zilele de relaxare, fără lacrimi, fără nervi, fără certuri; de tovărăşia fetiţei sale, de soare, de apa mării şi de flirtul cu un străin cazat în acelaşi hotel. În primul rând pentru a simţi din nou fluturi în stomac şi pentru a se răzbuna pe toate umilinţele îndurate din partea lui Guillermo, care făcea pe armăsarul şi pe Casanova, deşi, în realitate, în pat nu era altceva decât un porcuşor tremurător.

Au trecut de Manacor, au lăsat în urmă şi alte sate. Simptome?

Niciunul. În timp ce ronţăia fără poftă bucăţelele de piept de pui pe care i le tăiase mama ei, a revăzut maşina închiriată, acea bulă de fericire. Ea, la volan; Ainhoa, cu ochelari de soare, pe scaunul de alături, schimbând mesaje pe mobil într-o engleză proastă (dacă nu mă asculţi şi nu înveţi) cu un băiat neamţ, pe care-l cunoscuse la plajă şi de care se îndrăgostise

 67 

nebuneşte. Ce frumoasă e dragostea la vârsta aia! Şi pinii pe fundal, sub cerul albastru al dimineţii, aşteptând-o pentru a-i face ţăndări bula de fericire.

Nu-şi simte picioarele. A reuşit, nu ştie cum, să oprească maşina în mijlocul drumului, sau poate că s-o fi oprit singură pentru că se afla pe o porţiune în pantă, apoi a tras frâna de mână, căci mâinile şi le putea mişca, la fel cum putea gândi, vorbi, vedea şi respira şi, în realitate, n-o durea nimic.