încurajare şi consolare nu pică niciodată rău, nu-i aşa? Şi poate aşa îşi recuperează credinţa şi necredincioasa asta.
Cu una, cu alta, a sosit şi momentul euharistiei. Dar ce face don Serapio? Băgăreţ, nu glumă. Coboară solemn cele trei trepte care despart altarul de naos, se apropie de Arantxa şi, cu o dragoste nesfârşită, pe bune, chiar emoţionat, îi dă ostia. Doamne Dumnezeule Mare Isuse Cristoase! Dar nu s-a confesat. Şi nici nu crede în Dumnezeu. La cât de îndărătnică e, te trezeşti că scuipă ostia. Dar dacă se îneacă? În fine, după
slujbă, pe drumul spre casă, Arantxa a deschis gura şi iat-o, acolo, lipită de limbă, înmuiată, bucăţica sfinţită, atâta noroc. Ce să facă acum cu trupul lui Cristos? Păi, asta e, Miren, grijulie, a luat cu degetele ostia umedă şi şi-a băgat-o în gură. A închis ochii în mijlocul trotuarului, a murmurat o scurtă rugăciune şi aşa s-a petrecut a doua ei comuniune din ziua aceea.
Ce altceva să fi făcut?
Şi-a găsit locul neocupat. Ignaţiu una, Ignaţiu alta. Joxe Mari, sărmanul, atât de departe, şi tot ce a făcut a fost să lupte pentru Euskal Herria, după
cum bine ştii. Fata mea, ce să mai zic, vezi şi tu cum arată. Iar cel mic nici nu vine pe la noi, nici nu ne sună. Lângă ea, Arantxa dormea sau se prefăcea că doarme, în semn de protest. Faţă de mine. Cum nu poate să
strige… Şi dacă o văd ceilalţi, ce mai contează? Binecuvântarea lui
59
Dumnezeu atotputernicul, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să se pogoare asupra noastră. Zici că abia a apucat să se închine, atât de repede a trecut slujba.
A aşteptat ca oamenii să iasă. Da’ ştiu că unii sunt al naibii de înceţi. Odată
biserica goală, s-a dus la sacristie. Şi Arantxa? Lasă, nu e nicio tragedie dacă rămâne singură cinci minute.
A trecut direct la subiect.
— Mă scoate din sărite, părinte. Nu închid un ochi toată noaptea. Simt eu că vine ca să ne facă probleme, sunt sigură, să ne ţină pe jar. Suntem victimele statului, iar acum suntem şi victimele victimelor. Ne-o trag din toate părţile.
Apoi i-a spus ce voia să-l roage. Să se ducă să stea de vorbă cu ea, să
afle ce caută zilnic în sat şi s-o convingă să nu mai plece din San Sebastián.
Preotul, care pune mâna pe tot ce prinde, şi-a lăsat mâna pe umărul ei şi a izbit-o cu răsuflarea lui urât mirositoare.
— Stai liniştită, Miren. Rezolv eu.
60
17. O PLIMBARE
Nu-i aşa că e frumos să ai un fiu care, în ciuda multelor şi importantelor treburi, îi dăruieşte mamei sale toată dimineaţa dintr-o zi de muncă? Ia uite-l, chipeş, chiar dacă pantofii nu se potrivesc cu hainele. Gust, nu are gust când vine vorba de îmbrăcăminte. Unii au copii terorişti. Al meu e medic. De ce să nu spun dacă ăsta e adevărul? Patruzeci şi opt de ani, poziţie socială bună, casă proprie, dar încă fără soţie şi copii. Singur, mereu singur. Nici măcar nu călătoreşte, cum face soră-sa. Mă întreb dacă
e fericit, dacă se bucură de viaţă.
Mama şi fiul se îmbrăţişează lângă ceasurile din La Concha, unde şi-au dat întâlnire. El a propus să meargă la cafeneaua hotelului Londra. Ea a zis că nici nu vrea să audă. Să stea înăuntru pe o vreme atât de frumoasă?
Xabier s-a uitat în jur, ca şi cum ar fi verificat spusele mamei lui. Şi, da, aspectul cerului, briza uşoară şi temperatura plăcută a toamnei invitau la plimbare.
— Ce vrei să facem?
— Hai pe acolo.
Bittori a făcut un semn cu bărbia spre cheiul Miraconcha. Fără să mai aştepte acordul fiului ei, a luat-o la picior în direcţia arătată şi Xabier i s-a alăturat imediat.
— Cum se poate să nu-ţi fi găsit încă o femeie? Nu-mi explic. Eşti frumos, ai o meserie respectată. Şi mai ce? Nu duci lipsă de bani. Femeile ar trebui să umble în turmă după tine.
— Faza e că nu mă uit înapoi.
— Auzi, îţi zic ceva, şi să nu crezi că m-ar scandaliza, dar nu îţi plac bărbaţii, nu?
— Ce îmi place mie e munca mea. Să-i ajut pe pacienţi, să-i vindec pe bolnavi, chestii dintr-astea.
— Mă duci cu răspunsuri evazive.
— Nu-s potrivit pentru o familie, ama. Asta e tot. Aşa cum nu sunt bun la sculptură sau la rugby, dar despre astea nu mă întrebi niciodată.
L-a luat de braţ. O mamă care se plimbă cu fiul ei pe Miraconcha. La stânga, trafic intens, biciclişti în ambele sensuri, oameni la pas şi oameni alergând îmbrăcaţi în trening; la dreapta, golful, marea, bine-cunoscutul
61
spectacol acvatic în nuanţe albastre şi verzi, care încântă privirea, cu raze tremurătoare, valuri, bărci şi orizontul marin hăt departe.
În ziua trecută, au vorbit la telefon, aşa că Bittori ştia că Xabier făcuse săpături şi dăduse peste ceva, chiar dacă încă nu ştia peste ce. Haide, spune-mi odată, că mor de curiozitate.
— Înainte de toate, vreau să-ţi spun că e pentru ultima dată când fac aşa ceva. Aş putea să-mi pierd postul pentru dezvăluirea unor informaţii confidenţiale despre un pacient. De data aceasta, m-am putut baza pe o colegă de încredere şi ea e cea care mi-a dat toate datele; dar chiar şi aşa, în astfel de cazuri, trebuie să sufli şi-n iaurt.
Maică-sa: să mai lase textele, să-i spună odată ce a aflat. Îşi reiau mersul (marea, balustrada albă, muntele Igueldo în fundal) şi el începe să-i spună:
— În urmă cu doi ani, Arantxa a suferit un atac cerebral. Nu mă întreba în ce circumstanţe, că n-am reuşit să aflu. În procesul-verbal apare că a fost internată mai întâi la secţia de terapie intensivă a unui spital din Palma de Mallorca, de unde putem deduce că era în vacanţă acolo când a avut atacul. Te asigur că a fost extrem de grav. Arantxa a suferit ceea ce numim un sindrom de pseudocomă din cauza unei ocluzii a arterei bazilare.
— Se vede că eşti doctor.
