Şi Miren ce-a zis? Ce să zică? A zis că tatăl şi fiica îi făcuseră o figură

bună. Pe la vreo opt seara, când a revenit la pensiune şi a văzut că hainele fetiţei nu mai erau în dulap, şi-a dat seama de ce se petrecuse. Deci, aşa.

Mai bine. Mai mult spaţiu pentru mine şi mai puţine cheltuieli.

Guillermo a coborât dintr-un taxi în faţa hotelului. Fetiţa, fericită, a ieşit în fugă şi l-a îmbrăţişat. Întrebări, răspunsuri, schimburi rapide de cuvinte, apoi încă o îmbrăţişare, ca şi cum el ar fi vrut să-i spună: gata, linişteşte-te,

 74 

sunt cu tine, de acum totul va fi bine; ea: a fost groaznic, ce bine că ai venit. Au vorbit şi despre Arantxa, dar foarte puţin. Guillermo se interesase zilnic, prin telefon, de starea ei, spre deosebire de ce credea Miren: e un om fără inimă, nu-i pasă de nevasta lui. A întrebat-o pe Ainhoa dacă se schimbase ceva şi fetiţa a zis că nu, că ama continua să fie conectată la aparate, dar şi că:

— Cred că n-o să mai mişte niciodată.

Au urcat în cameră, Guillermo a făcut un duş, apoi au ieşit să se plimbe prin centrul oraşului şi au intrat în câteva magazine mari, iar Ainhoa a cumpărat cartela de mobil, după care, înainte de culcare, au luat cina pe terasa unui restaurant cu vedere la port.

— M-am săturat de banane şi sendvişuri.

Catargele ambarcaţiunilor se vedeau în lumina asfinţitului. Bătea o briză uşoară, făcând să fie extrem de plăcut să stai acolo. În jur zâmbete, feţe bronzate, doamne elegante şi vrăbii pe jos, aşteptând să li se ofere ceva comestibil. Ainhoa a comandat a doua, apoi, după puţin timp, a treia coca-cola, ca să recuperez, a zis, căci bunica ei nu-i cumpărase niciuna în zilele trecute.

— Aita. Nu vreau să merg mâine la spital. Nu vreau s-o văd pe amona.

Du-te tu şi eu te aştept la hotel, apoi, după-amiază, ne ducem liniştiţi la aeroport. Oricum, ama n-o să-şi dea seama.

Nu era niciun avion. Ce? Schimbare de planuri. Fetiţa nu înţelegea.

Guillermo era pentru prima dată în Mallorca şi, fireşte, voia să profite.

Şeful său îi dăduse liber până joi.

— Uff, aita.

Gesturi prin care i-a cerut să fie calmă.

— Mâine mă duc singur la spital. Sper ca medicii să-mi poată spune ce viitor o aşteaptă pe ama. Mi-e egal dacă mă întâlnesc sau nu cu amona.

Dar dacă totuşi mă întâlnesc şi văd că se poate să stăm de vorbă ca doi oameni normali, lucru de care mă îndoiesc, am să-i spun care sunt planurile mele de viitor, planuri pe care tu şi Endika le cunoaşteţi. Apoi mă

întorc la hotel şi începând de atunci încolo, timp de două zile, o să facem numai ce vrem noi. Putem să ne plimbăm pe insulă, să mergem cu vaporul. În fine, orice ai chef. O să ne distrăm, îţi promit. A, şi să nu afle amona. Că nici eu n-am chef să ne facă viaţa amară.

Tuburi, ventilaţie mecanică, sonde, cabluri, aparatură şi, în pat, trupul

 75 

nemişcat, ochii deschişi. Guillermo, în halat steril, papuci de unică

folosinţă, din plastic, şi-a întins gâtul până când a ajuns cu faţa în câmpul vizual al lui Arantxa. Vreo reacţie? Niciuna. Nici când a sărutat-o pe obraz.

Doar o clipire uşoară. Fără ca genele să ajungă să se unească. Cu voce joasă (respectând indicaţiile primite în acest sens) i-a spus că a venit ca să

aibă grijă de Ainhoa, dar era ca şi cum ar fi vorbit cu o statuie. I-a mai zis că îi părea rău pentru ceea ce i se întâmplase. Pentru orice eventualitate, nu se ştie niciodată, de auzit aude şi se vede că e conştientă.

— Mă auzi?

Nimic. Ca să verifice, şi-a îndepărtat încet faţa şi, da, ea l-a urmărit puţin cu privirea, foarte puţin. Atunci, fără să elimine posibilitatea că

Arantxa îl asculta, Guillermo i-a mulţumit pentru anii petrecuţi împreună, pentru copiii lor şi pentru momentele fericite; a rugat-o să-l ierte pentru cele nefericite şi începuse să îi arate şoptitoare dovezi de compasiune, când a apărut în cameră, cu faţa mohorâtă, soacra lui. Cu toate că

regulamentul spunea clar că vizitatorii intră pe rând, când iese unul, intră

următorul, şi tot aşa, în timpul stabilit pentru vizite, dar era clar că

asistentele n-o văzuseră.

Miren a sărit cu gura pe el. Mai întâi din cauza cămăşii negre. Cam repede îşi găsise să poarte doliu. El, pantaloni gri, mocasini negri, se hotărâse să-şi ia cămaşa neagră după ce fiică-sa îi spusese că un preot a fost la ama şi i-a dat ultima împărtăşanie. Aşa că el a crezut, sincer, că

Arantxa putea muri în orice clipă. De aceea, fără nicio intenţie ascunsă, şi-a pus în bagaj haine negre. Mai mult, nu se pricepea cine ştie ce la îmbrăcăminte, pentru că Arantxa era cea care-i cumpăra hainele, ea îi spunea zilnic ce să îmbrace.

Lui Guillermo nu-i păsa deloc de o asemenea problemă, aşa că nici nu s-a sinchisit să se apere în faţa acuzaţiilor soacrei. Dumnezeule, ce faţă

posacă! Nici nu-i venea să se uite la ea. Dar bătrâna îi dădea înainte, ca o moară stricată, încălcând regula de a vorbi încet. Iar la un moment dat, acuzaţiile au fost tot mai dure, din zona economică / sentimentală, ceea ce l-a făcut pe Guillermo să ia atitudine, gata, până aici. A spus ce-a avut de spus, calm, fără să ţipe, fără să vorbească urât. În încheiere:

— Despărţirea mea definitivă de Arantxa nu are nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat. Totul fusese deja discutat între noi. Copiii noştri ştiu şi sunt de acord. Aşa că nici vorbă să mă spăl pe mâini sau să-ţi las ţie pe cap

 76 

grămada. Poate arăţi şi puţin respect, totuşi. Dacă nu faţă de mine, atunci măcar faţă de fiica ta, căreia eu nu i-aş fi zis niciodată grămada asta. Tu, da.

I-a aruncat două bancnote de cincizeci de euro.

— Ţine, pentru ce ai cheltuit cu fiică-mea.

Şi a plecat.

 77 

21. CEA MAI BUNĂ DINTRE TOŢI AI EI

Şi-a amintit de promisiunea făcută: dacă află detalii noi, o să i le spună.

Şi exact asta i se întâmplase. Aşa că, într-o pauză de muncă, s-a închis în biroul său şi a sunat-o.

Pe birou, un computer, hârtii, mărunţişuri, plus o fotografie cu rama de argint. Tatăl său. Privirea tatălui său defunct, directă, curată, binevoitoare, cu un strop de avertisment, accentuat de poziţia sprâncenelor: îţi interzic să fii nedrept. Chipul unui om harnic şi eficient, cu idei puţine, dar limpezi şi un fler infailibil în afaceri.

Maică-sa nu răspundea la telefon. O fi în sat? A lăsat telefonul să sune îndelung. Paisprezece, cincisprezece ţârâituri. Dacă e nevoie, îl lasă toată

ziua. Până când mama lui o să-şi dea seama că n-o sună cineva din greşeală, nici nu e vorba de un sondaj în rândul abonaţilor făcut de firma de telefonie, nici pentru că şmecherul de serviciu vrea să-i vândă paradisul pe pământ sub forma unui contract avantajos (pentru cine?!), ci sună el, haide, că ştiu că eşti acolo. Şaisprezece ţârâituri. Continua să le numere şi la fiecare nou ţârâit lovea cu vârful pixului în topul de postituri, până când maică-sa a răspuns.

O voce susurătoare, suspicioasă: