Xabier se lăsa condus de compasiune, o funie invizibilă înnodată de gât.

Nu mai nega. Ţi-e milă de ea pentru că face parte din trecutul tău. Nu ţi-e milă de tine însuţi, indirect, nu-i aşa? Vorbea cu sine însuşi fără să-şi dea seama că atrăgea atenţia. Două halate albe care s-au intersectat cu el l-au întrerupt mirate. Păţise ceva? Nu, nimic. Şi s-a retras, chiar dacă avea treburi de făcut, în singurătatea biroului.

Căldură. Desfăcându-şi cămaşa la nasturii de sus, a încercat să

slăbească funia care-l strângea tot mai tare, dar degeaba. Funia continua să tragă de el, ba cu putere, ba cu delicateţe, aşa că, până la urmă, s-a văzut obligat s-o urmeze.

Pare o minciună: toată ziua printre trupuri dezmembrate, de multe ori în agonie, trupuri fără speranţe, cu orele numărate, mame cu doi sau trei copii care nu vor rezista până la sărbătorile de iarnă, tineri (mai ales

 85 

motociclişti) căutaţi de moarte în floarea tinereţii, toată acea masă de carne cu nume şi prenume care în curând se vor putea citi în ziar la rubrica decese, iar el acolo, imun la compasiune, păstrându-şi calmul, consolându-i cu răceală, profesional, pe părinţii dezolaţi, practicându-şi meseria (fii corect, fii cinstit, fii integru) cât de bine putea. Şi totuşi, acum simţea ceva diferit, cu toate că nu avea nicio responsabilitate medicală în privinţa lui Arantxa. Sau poate că tocmai asta – faptul că nu putea să

stabilească cu ea aceleaşi legături precum cu oricare alt pacient – i-a provocat o impresie atât de adâncă? Întrebarea a rămas plutind în aer, în lumina slabă a neonului. Nu mai era timp de răspuns, ieşise din lift şi mergea cu paşi repezi, impuşi de funia care-l trăgea neîncetat, spre secţia de reabilitare.

În capătul culoarului, aşezată pe o bancă lipită de perete, a văzut-o pe ecuadoriană. Femeia scundă, cu trăsături andine, avea grijă de căruciorul cu rotile. Când a ajuns în dreptul ei, femeia s-a ridicat şi l-a salutat făcând o uşoară reverenţă. Xabier i-a răspuns rece, ceremonios, evitând s-o privească în faţă.

A intrat. Două fizioterapeute tinere glumeau cu un băieţel de zece sau unsprezece ani. Legat cu curele de o targă mobilă, îl aşezaseră în poziţie verticală. Xabier l-a observat cu ochi clinic: cytomegalovirus. A salutat şi i s-a răspuns la salut, copilul l-a privit cu ochi mari prin ochelari, iar ceva mai încolo a văzut-o pe Arantxa, înainte ca ea să-l vadă, întinsă pe o targă

mobilă. Fata care se ocupa de Arantxa i-a făcut un semn, dându-i de înţeles că ştia de vizita lui. Făcea cu pacienta exerciţii uşoare de întindere şi contracţie a genunchiului. Xabier, pe măsură ce se apropia, a diagnosticat: hipertonie, obezitate. Văzută din profil, cu părul scurt, i-a fost imposibil s-o recunoască la prima vedere. Mai apoi, da, după ce a rămas într-o parte a tărgii mobile şi i-a putut vedea de aproape trăsăturile.

Poate pentru a micşora efectului surprizei, fizioterapeuta a anunţat-o pe Arantxa, pe un ton amical, de sosirea lui.

— Ai o vizită de cel mai înalt nivel.

Xabier a aşteptat reacţia lui Arantxa înainte de a-i întinde mâna. Prima reacţie a fost una de uimire, poate chiar de teamă. După care ea, crispându-şi faţa, i-a dăruit un zâmbet. Pe partea dreaptă a corpului se bucura de o mobilitate acceptabilă. Cu mâna bună, a strâns mâna lui Xabier. Apoi a luat o expresie pe care el n-a ştiut cum s-o interpreteze.

 86 

— Cum te simţi?

Arantxa, întinsă, a clătinat din cap, în timp ce buzele îi desenau un cuvânt, pe care l-a rostit fizioterapeuta:

— Naşpa.

El, stânjenit, confuz, găsindu-şi cu greu cuvintele: îi părea rău pentru ce i se întâmplase, aflase de la doctoriţa Ulacia. Arantxa îl asculta bucuroasă, cu o expresie de fascinaţie totală, ca şi cum încă nu-i venea să creadă că

domnul din faţa ei, educat, în halat alb, era Xabier.

— Te tratează bine?

A încuviinţat.

Xabier a întrebat-o, de formă, pe fizioterapeută despre exerciţiul pe care-l făcea cu pacienta şi, în timp ce ea îi răspundea detaliat, Arantxa, agitându-şi mâna sănătoasă, încerca să spună ceva. Nu au înţeles ce voia, însă una dintre fizioterapeutele care se ocupau de copil, la câţiva metri distanţă, a înţeles că voia iPadul; a ieşit pe hol şi a rugat-o pe ecuadoriană

să-l aducă, ceea ce femeia a şi făcut. Stând în capul oaselor pe targa mobilă, Arantxa a îndepărtat husa şi a scris cu rapiditate: „Mereu mi-ai plăcut, prostule.

Zâmbea atât cât îi permiteau muşchii feţei. Îi apăruse un firicel de salivă la colţul buzelor. Părea atât de fericită, avea o expresie atât de zâmbitoare. Aşa că, acum sau niciodată, Xabier a scos din buzunarul halatului brăţara de plastic; a luat mâna dreaptă a lui Arantxa, ca şi cum ar fi vrut să-i verifice pulsul, şi i-a prins brăţara la încheietură.

— Am păstrat-o în toţi anii ăştia. Să nu mi-o mai dai niciodată înapoi, te rog.

L-a privit o vreme, cu gravitate, înainte de a scrie: „Ce mai aştepţi, sărută-mă”. A sărutat-o pe obraz. Apoi i-a spus că trebuie să plece, că îi dorea tot binele din lume, şi alte chestii de complezenţă. Arantxa i-a făcut semn să aştepte o clipă. A scris, ciocănind cu degetul în tastatură: „Dacă

faci şi tu un atac, ne căsătorim”.

 87 

24. O BRAŢARĂ DE JUCĂRIE

A fost îndeajuns să apară o muşcată ca să îşi piardă buna dispoziţie, iar acum a mai apărut ceva. Iar acest ceva e mai rău decât muşcata, deşi, în realitate (ce-şi închipuie, că o să cedez?) face parte din aceeaşi manevră.

Dacă ar fi descoperit ea ghiveciul, nici nu i-ar fi păsat. Un ghiveci, şi gata, ce Dumnezeu! Dar nu, a fost nevoie să vină şi să dea din gură ba una, ba alta.

Mai întâi Juani:

— Ai observat? A pus o muşcată pe balcon.

Miren a tăcut şi nu s-a dus să vadă. Puţin mai târziu, pe stradă, alta:

— Ai văzut?

Nici de data aceasta n-a avut chef să verifice, chiar dacă de la casa lor până la casa ălora sunt câţiva paşi.

Toată povestea asta a scos-o din sărite seara, atunci când Joxian a venit de la Pagoeta cu acelaşi text, plus că unul îl întrebase ce o fi zicând Miren de una ca asta. Aşa că în ziua următoare s-a dus să vadă ghiveciul de care vorbea toată lumea şi, într-adevăr, era acolo. O muşcată ordinară, cu două

flori roşii, dar care parcă zicea: m-am întors, am înfipt drapelul şi de acum încolo va trebui să mă suportaţi.

Lui Joxian:

— O mizerie de muşcată, dacă n-o bagă în casă când dă frigul, s-a zis cu ea.

— E casa ei. N-are decât să pună ce vrea.

Când, într-un târziu, reuşise să nu mai ţină cont de povestea asta şi să-şi vadă de viaţă, că avea destule pe cap, şi ce-o să-mi facă mie asta, când tot satul e de partea mea, s-a auzit soneria, a deschis uşa şi, înainte ca Celeste să treacă pragul cu scaunul cu rotile, a recunoscut brăţara. Asta mai lipsea. Întâi, muşcata, acum asta. S-a folosit de sărutul de întâmpinare pentru a o observa de aproape. Nu era nicio îndoială. I-au venit în minte imagini dintr-o vară îndepărtată, o după-amiază toridă, cu satul în sărbătoare. Îşi mai aminteşte şi că Franco murise cu un an înainte. Cele două familii se plimbau cu copiii după ele. Se distraseră de bertsolaris.

Miren mai puţin decât toţi ceilalţi, pentru că Joxe Mari îi strica ziua. Copil neastâmpărat, copil dificil, un împeliţat. Tot încerca să se caţăre pe scenă,

 88 

până când l-a certat unul dintre bertsolaris. Apoi a încercat să coboare din caruselul în mers, şi-a pătat cămaşa cu unsoare, iar Joxian părea mândru că are un fiu care se comporta ca o capră nebună.

— Ce capră, femeie? Are energie.

Apoi a făcut ce-a făcut şi i s-au descusut pantalonii într-o parte, iar mie mi-a venit să-i trag una chiar acolo, în stradă. Că nu fac altceva decât să

spăl şi să cos toată ziua. Printre dinţi:

— Lasă că vezi tu acasă.