71
din Mallorca.
Odată stabilită data sosirii lui Miren, Carme a rezervat o cameră cu două paturi la o pensiune departe de zona turistică, dar şi de spital, asta este, ce să facem. A urmat instrucţiunile primite prin telefon de la Miren.
— Auziţi, să nu fie foarte scumpă, că nu avem bani.
— Voi face tot ce pot.
A făcut? Cu vârf şi îndesat. Cameră fără mic dejun inclus, fără vedere la mare, lângă o şosea circulată, departe de centru, dar ieftină, şi asta era ceea ce îşi dorea Miren, în eventualitatea că urma să stea acolo mult timp.
Şi cum o s-o ducem acasă pe Arantxa cu marea între noi şi casă? Ignaţiu, scoate-mă din asta, te rog, te implor. Dar Guillermo? De ce nu se ocupa el? Că-i soţul ei. Nu, nu poate, e cu serviciul. Nu, ştii, şeful. Nu, abia peste câteva zile, până atunci nu pot… Scuze.
Ainhoa i-a povestit că atentatul avusese loc în apropierea locuinţei lui Carme şi că se zguduise toată clădirea. A picat un tablou de pe peretele din salon. S-a spart sticla de protecţie, plus o veioză peste care a căzut, şi soţul gras al lui Carme a început să înjure în limba lui, copiii plângeau speriaţi de detunătură, dar, credea Ainhoa, şi de strigătele tatălui lor.
Carme şi Ainhoa tocmai se întorseseră de la spital. Stabiliseră să
pregătească cina împreună, când a răsunat explozia, la câteva străzi de acolo. Unde? La radio au zis că în faţa sediului Gărzii Civile. Imediat s-a dezlănţuit o zarvă nemaipomenită de sirene şi în aer a început să se simtă
un miros ciudat.
— Ştii ceva, amona? Ieri, la aceeaşi oră, am trecut cu Carme, în maşina ei, exact pe strada aia. Putea să explodeze bomba cu noi acolo.
— Mai încet, că sunt oameni lângă noi.
Ainhoa, cu ochii mari, s-a lăsat dusă de entuziasm.
— O vecină ne-a spus că pompierii au dat jos dintr-un copac nişte bucăţi de om.
— Bine, gata, suntem la masă.
Veniseră la o cafenea, nu departe de pensiune, ca să mănânce nişte sendvişuri.
— Trebuie să înţelegi că toate problemele astea cu maică-ta o să mă
coste o grămadă de bani. Aşa că trebuie să fiu atentă la cheltuieli. Mâine mergem şi cumpărăm mâncare de la supermarket şi ne descurcăm cum putem în cameră, chiar dacă va fi mâncare rece. N-o să murim de foame,
72
nu?
Ainhoa o ţinea pe a ei:
— Nu-mi place că omoară. Aici e departe de Euskal Herria. Ce vină au cei de aici pentru ce se întâmplă acolo?
— Măi, am venit să mâncăm sau ce?
— Putea să explodeze bomba când am trecut cu Carme.
— Nu-i aşa, pentru că ei sunt atenţi când o detonează. Sau ce-ţi închipui, că pun bombe pentru oricine? Ai auzit de vreuna care să fi explodat la şcoală sau pe terenul de fotbal, cu tribunele pline de oameni?
Bombele sunt ca să apere drepturile poporului nostru şi le pun pentru duşmani. Precum cei care l-au torturat pe osaba Joxe Mari şi care încă îl mai torturează în puşcărie. Dacă nu înţelegi atâta lucru, atunci nu ştiu ce mai poţi înţelege.
Miren îşi fixa cu privirea nepoata. Ainhoa privea când în stânga, când în dreapta, dar nu în ochii bunicii. Stăteau la o masă, într-un colţ, şi fetiţa muşca din când în când, fără poftă, din sendviş.
— Nici lui aita nu-i place că ei omoară.
— Aita ţi-a băgat ideile astea în cap.
— N-am treabă cu ideile, amona. Tot ce vreau să spun e că nu-mi place că omoară.
— Omoară şi sunt omorâţi. Aşa e la război. Nici mie nu-mi plac războaiele, dar ce vrei? Să continue să exploateze la nesfârşit poporul basc?
— Oamenii buni nu omoară.
— E clar, asta o ştii tot de la Guillermo.
— Asta o ştiu de la mine.
— Când o să fii mare, o să înţelegi. Hai, mănâncă-ţi sendvişul şi să
plecăm de aici, că am avut o zi suficient de complicată ca să mai suport şi prostiile tale.
Atunci Ainhoa, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, a spus / şoptit, cu vocea gâtuită de plâns, că nu-i mai era foame, şi a lăsat restul sendvişului, mai bine de jumătate, pe farfurie. Miren, supărată foc, nu l-a mai mâncat nici ea pe-al ei.
73
20. DOLIU PREMATUR
