Joxian le-a cumpărat copiilor câte o prăjitură profiterol. Mâncăul de Joxe Mari a dat-o gata din două înghiţituri. A muşcat din cea a lui Nerea, care apoi n-a mai vrut s-o mănânce. Iar Joxian i-a cumpărat fetiţei altă

prăjitură, de parcă ne-am fi scăldat în bani. Apoi Joxe Mari a vrut să-i fure prăjitura lui Gorka, să tot fi avut vreo cinci ani pe atunci, dar micuţul s-a apărat, sau în fine, a făcut el ceva care l-a enervat pe Joxe Mari atât de rău încât i-a lipit prăjitura de faţă şi a trebuit să-l ştergem cu şerveţele de la bar. I-a pătat şi tricoul. Muncă în plus pentru mine.

Txato şi Bittori urmau să plece în concediu în Lanzarote, unde au şi fost, împreună cu copiii, şi ne-au adus un bibelou, o cămilă urâtă ca dracu’, dar, în sfârşit, ca nu cumva să vină vreodată în vizită şi să întrebe de el, şi ca să

vadă că apreciază gestul, au pus bibeloul pe televizor. Şi ea dându-se mare cu Lanzarote, cu hotelul, râzând de Joxian şi de Miren că nu ştiau nici măcar unde vine Lanzarote. În sfârşit, s-a făcut târziu şi ambele familii s-au hotărât să se retragă pentru a le da de mâncare copiilor şi a-i pune la culcare. Apoi, puteau să iasă liniştiţi peste noapte şi să se bucure cu adevărat de petrecerea din sat, dar Miren nu avea chef de altceva decât să se bage în pat şi să doarmă.

În drum spre casă, au trecut pe lângă un şir de vânzători ambulanţi.

Vindeau de toate: ceramică artizanală, espadrile, poşete, în sfârşit, de toate. Iar Txato, care-şi scotea portofelul din buzunar la fel de repede ca un cowboy pistolul, s-a oprit în dreptul unui negru care vindea podoabe şi i-a cumpărat o brăţară lui Nerea, şi a şi început scârba, pentru că Arantxa a vrut şi ea imediat o brăţară, dar noi avem trei copii, nu doi, cum au ei, iar Joxian câştiga un salariu de mizerie la turnătorie, pe când ei aveau destui bani ca să meargă în Lanzarote şi pentru tot soiul de alte capricii.

Aşa că nu şi nu rămâne. Arantxa, gata să izbucnească în plâns, nu se lăsa, o ţinea una şi bună că vrea brăţara. Şi atât a dat din gură până când Txato

 89 

a luat-o de mână şi, fără să ne întrebe pe mine sau pe Joxian, a mers cu ea înapoi la standul cu podoabe. Iar acum, după mai bine de treizeci de ani, îmi vine acasă cu brăţara dracului, pentru că ştiu sigur că e exact acea brăţară, cu verde şi suflată în aur. Cât o fi dat Txato pe ea? Cinci parale?

Miren s-a enervat pe loc, chiar dacă n-a lăsat să se vadă, că nu era cazul să

le dea lor, ei şi lui Joxian, o lecţie despre cum să-i faci fericiţi pe copii.

Sau greşesc? Miren nu-şi lua ochii de la brăţară. Arantxa se uita la televizor, Celeste şi-a luat la revedere în felul ei dulce şi politicos, cum pe aici, ăsta-i adevărul, nu se prea întâlneşte. Arantxa i-a răspuns prin zâmbete, făcându-i semn cu mâna sănătoasă, iar Miren în felul ei, uşor înţepat, în timp ce o conducea la uşă, dar în loc s-o închidă, a ieşit cu Celeste în hol.

— Auzi, ştii cumva de unde are fata mea brăţara aia?

— I-a dat-o un doctor azi după-amiază. E tare frumoasă, nu?

— Da, tare. Vrei să spui că i-a dat-o un asistent?

— Nu, nu. A venit un doctor, nu ştiu cum îl cheamă. Nu l-am mai văzut până acum. M-am gândit că o fi vreo cunoştinţă de-a dumneavoastră, pentru că a venit special ca s-o vadă pe Arantxa, iar după câteva minute a sărutat-o pe obraz şi ea a părut bucuroasă şi veselă tot timpul. Au stat de vorbă. Mă rog, doctorul vorbea şi ea îi scria pe iPad, iar la sfârşit el i-a dat brăţara.

— Sigur nu-ţi aminteşti cum îl cheamă?

— Of, nu, îmi pare rău, doamnă Miren, ştiu doar că fizioterapeutele i s-au adresat de mai multe ori cu domnule doctor. Dar dacă vreţi, mâine pot să aflu. Era un doctor înalt, cu părul cărunt la tâmple şi cu ochelari. Nu l-am mai văzut niciodată până acum. E grav?

— Nu, voiam doar să ştiu.

Joxian a venit acasă la ora obişnuită, cu sclipirea obişnuită în ochii scăpărători, scărpinându-se, ca de obicei, în dreptul ficatului. Bucăţile de anşoa pane sfârâiau în tigaie, fereastra larg deschisă ca să iasă fumul.

Arantxa părea hipnotizată de aburul care se înălţa din farfuria ei cu supă.

Joxian a sărutat-o pe frunte. Apoi s-a aşezat la masă, oftând din greu.

— Nu mai văd bine de foame.

Miren, cu o atitudine severă:

— Nu te speli pe mâini?

Şi le-a frecat ca şi cum le-ar fi ţinut sub jetul de apă.

 90 

— Sunt curate.

— Ce mizerabil eşti…

S-a dus la baie ca să se spele pe mâini, bombănind, dar s-a dus. Când a revenit la bucătărie, Miren, cu spatele la Arantxa, i-a făcut nişte semne pe care nu le-a înţeles.

— Ce?

Ea, strângând din buze, i-a aruncat o privire furioasă ca să nu se dea de gol. Clătina din cap de parcă ar fi zis: Dumnezeule, câtă răbdare trebuie să

am cu omul ăsta!

Într-un sfârşit, Joxian a observat brăţara. E un actor prost şi lui Miren îi venea să-i dea cu tigaia în cap.

— Ce frumoasă e, i-a zis fetei. Când ţi-ai cumpărat-o?

Arantxa a negat violent şi s-a lovit de mai multe ori cu arătătorul în piept, schiţând cu buzele trei cuvinte: e a mea. Joxian a căutat o explicaţie în privirea posomorâtă a soţiei lui. Degeaba. Pe durata cinei, a preferat să

nu mai spună nimic, ca să nu facă vreo gafă.

Mai târziu, în pat, pe întuneric, au început să şuşotească.

— Fii serioasă, nu se poate.

— Să mor dacă nu. Brăţara aia i-a cumpărat-o Txato, în urmă cu mulţi ani, pe când încă eram prieteni cu ei şi copiii erau mici.

— Oricum, ce contează? Arantxa o fi găsit-o într-un sertar şi şi-a pus-o.

— Ce prost eşti! N-a găsit-o. A primit-o de la un doctor.

— Mă înnebuneşti de cap. Txato i-a cumpărat-o…

— Şşşşt, vorbeşte mai încet.

În şoaptă:

— Deci Txato i-a cumpărat lui Arantxa o brăţară, când era mică. Până

aici am înţeles. Trec ani şi un doctor îi face cadou fetei noastre chiar brăţara fetei noastre. Poţi să-mi tai capul, că tot nu înţeleg.

— Tot ce mi-e clar este că un singur doctor ar fi putut face aşa ceva, pe lângă faptul că a mai şi sărutat-o pe obraz.

— Cine?

— Fiul lor cel mare, la care, cine ştie cum, a ajuns cândva brăţara.