următorul, şi tot aşa, în timpul stabilit pentru vizite, dar era clar că
asistentele n-o văzuseră.
Miren a sărit cu gura pe el. Mai întâi din cauza cămăşii negre. Cam repede îşi găsise să poarte doliu. El, pantaloni gri, mocasini negri, se hotărâse să-şi ia cămaşa neagră după ce fiică-sa îi spusese că un preot a fost la ama şi i-a dat ultima împărtăşanie. Aşa că el a crezut, sincer, că
Arantxa putea muri în orice clipă. De aceea, fără nicio intenţie ascunsă, şi-a pus în bagaj haine negre. Mai mult, nu se pricepea cine ştie ce la îmbrăcăminte, pentru că Arantxa era cea care-i cumpăra hainele, ea îi spunea zilnic ce să îmbrace.
Lui Guillermo nu-i păsa deloc de o asemenea problemă, aşa că nici nu s-a sinchisit să se apere în faţa acuzaţiilor soacrei. Dumnezeule, ce faţă
posacă! Nici nu-i venea să se uite la ea. Dar bătrâna îi dădea înainte, ca o moară stricată, încălcând regula de a vorbi încet. Iar la un moment dat, acuzaţiile au fost tot mai dure, din zona economică / sentimentală, ceea ce l-a făcut pe Guillermo să ia atitudine, gata, până aici. A spus ce-a avut de spus, calm, fără să ţipe, fără să vorbească urât. În încheiere:
— Despărţirea mea definitivă de Arantxa nu are nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat. Totul fusese deja discutat între noi. Copiii noştri ştiu şi sunt de acord. Aşa că nici vorbă să mă spăl pe mâini sau să-ţi las ţie pe cap
76
grămada. Poate arăţi şi puţin respect, totuşi. Dacă nu faţă de mine, atunci măcar faţă de fiica ta, căreia eu nu i-aş fi zis niciodată grămada asta. Tu, da.
I-a aruncat două bancnote de cincizeci de euro.
— Ţine, pentru ce ai cheltuit cu fiică-mea.
Şi a plecat.
77
21. CEA MAI BUNĂ DINTRE TOŢI AI EI
Şi-a amintit de promisiunea făcută: dacă află detalii noi, o să i le spună.
Şi exact asta i se întâmplase. Aşa că, într-o pauză de muncă, s-a închis în biroul său şi a sunat-o.
Pe birou, un computer, hârtii, mărunţişuri, plus o fotografie cu rama de argint. Tatăl său. Privirea tatălui său defunct, directă, curată, binevoitoare, cu un strop de avertisment, accentuat de poziţia sprâncenelor: îţi interzic să fii nedrept. Chipul unui om harnic şi eficient, cu idei puţine, dar limpezi şi un fler infailibil în afaceri.
Maică-sa nu răspundea la telefon. O fi în sat? A lăsat telefonul să sune îndelung. Paisprezece, cincisprezece ţârâituri. Dacă e nevoie, îl lasă toată
ziua. Până când mama lui o să-şi dea seama că n-o sună cineva din greşeală, nici nu e vorba de un sondaj în rândul abonaţilor făcut de firma de telefonie, nici pentru că şmecherul de serviciu vrea să-i vândă paradisul pe pământ sub forma unui contract avantajos (pentru cine?!), ci sună el, haide, că ştiu că eşti acolo. Şaisprezece ţârâituri. Continua să le numere şi la fiecare nou ţârâit lovea cu vârful pixului în topul de postituri, până când maică-sa a răspuns.
O voce susurătoare, suspicioasă:
— Da?
— Eu sunt.
— Ce e?
Dacă-şi mai amintea de Ramón.
— Care Ramón?
— Ramón Lasa.
— Şoferul de pe ambulanţă?
Exact acest Ramón Lasa, un om liniştit, naţionalist, dar paşnic, şi care chiar dacă nu mai locuieşte în sat, se duce des pe acolo, în primul rând ca să-şi vadă rudele, dar şi pentru că face parte dintr-o asociaţie gastronomică locală. Xabier l-a întâlnit la cafeneaua spitalului. Nu se poate să nu ştie ceva. Şi, dacă nu, ce mai contează? Încercarea moarte n-are. S-a dus la el ca şi cum ar fi vrut doar să stea de vorbă, ca şi cum văzându-l acolo, lângă tejgheaua barului, învârtind cu linguriţa în cafea, l-ar fi apucat curiozitatea.
78
— Îţi aminteşti de Arantxa?
— Cum să nu, biata de ea. Vine după-amiaza la fizioterapie. O mai aduc eu, uneori.
Către maică-sa:
— Ca să nu intre la bănuieli, i-am zis că tocmai aflasem că Arantxa suferise un atac şi am strecurat câteva detalii: Mallorca, vara lui 2009, înţelegi ce vreau să spun. Nimic nou pentru el. Mare păcat, să ştii, mare păcat. Ceea ce e adevărat, pentru că într-adevăr îmi pare rău şi cred că
dintre toţi ai ei ea era cea mai bună.
— Cea mai bună? Singura bună.
— Ceea ce urmăream eu era să scot informaţii de la Ramon, ca şi cum nu m-ar fi interesat.
— Bine, n-o mai lungi. Ce ai aflat?
Nişte detalii care pentru oamenii din sat nu erau un secret. Primul dintre toate: după ce i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, soţul ei a părăsit-o.
Eticheta pusă de toţi şi exprimată de Ramón Lasa: un neruşinat ordinar.
— Faza cu ordinar n-a zis-o el. Am dedus-o eu din duritatea cu care a rostit cuvântul neruşinat. Culmea e, a continuat Ramón, că tot el a obţinut custodia copiilor. Mai bine zis a fetiţei, pentru că băiatul are peste douăzeci de ani.
