De ce? Considera că e mai important să vorbească cu ea între patru ochi. Nerea: nu mă pune pe gânduri. El: să stea liniştită. Era, pur şi simplu, din cauză că se vedeau puţin şi nu prea aveau ocazia de a vorbi doar ei. S-au înţeles să coboare pe strada San Martin. Pe drum, ea i-a spus să închidă

umbrela că nu mai plouă, iar el a închis-o, apoi, peste puţin timp, s-au aşezat la o masă din cafeneaua hotelului Europa.

— Nu ştiam că-ţi place coniacul.

— Mă rog, ceva trebuie să beau, nu? Doar n-o să stăm aici fără să

consumăm nimic.

Ea a comandat un ceai de muşeţel. Paella îi venea înapoi şi îşi simţea stomacul greu şi…

Xabier n-a luat în seamă văicărelile soră-sii. Fără niciun preambul, a trecut direct la subiect:

— Noi doi ar fi trebuit să stăm de vorbă înainte de a merge acasă la ama, unde, îţi spun cu toată sinceritatea, nu m-am simţit bine. Ar fi trebuit să stabilim nişte lucruri în ideea de a evita să-i provocăm noi suferinţe. În plus, ai greşit de mai multe ori, dar trebuie să recunosc că e şi vina mea pentru că n-am intervenit la timp.

— Pentru că nu mi-ai zis să tac?

— Era suficient să ştii să dozezi totul în privinţa planurilor tale de viitor.

Din prudenţă, sau din ceva despre care nu ştiu dacă ai auzit vreodată: delicateţe.

— Ca asta pe care mi-o arăţi tu acum, nu?

— Cred că ar fi ajuns povestea cu a nu ştiu câta voastră despărţire.

Orice altceva trebuia lăsat pentru o altă zi. Poate că ţi s-a părut că ama a

 107 

reacţionat cu mult calm. Te asigur că acel calm era doar aparent. E masca pe care a luat-o de când a rămas văduvă. Mimează forţă. Dar dacă ai fi fost mai atentă, aşa cum am fost eu în timp ce tu vorbeai şi vorbeai, uneori cu un soi de euforie care nu mi-a plăcut deloc, ai fi văzut pe fruntea ei, în ochii ei, că fiecare dintre vorbele tale o lovea ca o piatră.

— Chiar aşa? Ciudat că ai observat, pentru că mie mi s-a părut că ai stat tot timpul cu nasul în farfurie.

— Sunt lucruri care se văd fără să fie nevoie să le priveşti. Ascultă-mă, Nerea. Poate că despărţirea de Quique te-a afectat mai tare decât laşi să

se vadă. Asta tu ştii cel mai bine. În timp ce mâncam, mi-ai lăsat impresia unei femei care vrea brusc să facă o grămadă de chestii, nu contează cu ce preţ, şi fără să ţină cont de ce consecinţe ar putea să aibă gesturile ei asupra persoanelor apropiate. Nu păreai să ai capul pe umeri, pe bune.

— Şi chiar de-ar fi aşa, ce? Sau trebuie să mă port ca tine?

— Înainte de călătoria la Londra, ne-ai asigurat că ai renunţat la ideea întâlnirii restaurative. Pentru ca acum să aflăm că de fapt vrei să continui cu programul respectiv. Pentru ce? Ca să te linişteşti psihic înainte de a pleca? Scapă cine poate, nu? Oare chiar te-ai putea simţi liniştită văzând cum se simte ama? Eu unul, nu. Poate că m-aş simţi o clipă, în prezenţa asasinului plin de regrete, dar apoi m-aş întoarce la San Sebastián şi mi-aş

da seama că alinarea mea nu aduce nimic celor dragi mie, dimpotrivă, iar asta m-ar face să mă simt la fel de rău ca înainte, dacă nu şi mai rău.

— Mă acuzi că aş fi o egoistă?

— Hai să zicem că e vorba de naivitate.

— Xabier, nu mai sunt surioara ta de opt ani. A trecut mult timp de când nu mai suntem copii. N-am nevoie de un mentor. Ştiu să mă descurc singură.

— De acord. De asta şi stau acum de vorbă cu tine, pentru că presupun că eşti o persoană capabilă să ia decizii, ceea ce nu înseamnă că nu poţi să

faci şi greşeli. Greşeli care le pot face rău altora, în anumite cazuri.

— Exagerezi.

— Din ceea ce i s-a întâmplat lui aita, tu faci o versiune pentru uzul tău personal. Cauţi o ieşire care să-ţi convină, potrivită planurilor tale sau cum vrei să le numeşti. Pentru ca la sfârşit să fii ca Dumnezeu, să începi o viaţă

nouă în Casacristo de la Frontera, cu palmieri lângă plajă, fără să-ţi treacă

prin cap că poate, procedând astfel, amplifici durerea celor care rămân

 108 

aici.

— Amândoi v-aţi blocat emoţional. Şi tu, şi ama sunteţi într-o groapă

plină de durere, şi de ranchiună, şi de melancolie, din care nu mai puteţi ieşi, şi nici măcar nu ştiu dacă vreţi să ieşiţi. Eu am dat de capăt. Îmi ajunge. Ceva din mine trebuie să se schimbe. De aceea, după ce m-am consultat cu mediatoarea, m-am gândit să mă duc să mă întâlnesc cu unul dintre asasinii ăia şi să-i spun: asta mi-aţi făcut, astea sunt consecinţele, rămâi cu ele, ţi le fac cadou, după care să plec cât mai departe, cu regretele sau fără regretele lui, într-un loc unde nimeni să nu mă cunoască

şi să nu mă vorbească pe la spate. Unde să pot face ceva pentru ceilalţi, nu ştiu, pentru femeile maltratate, pentru copiii orfani. Aşa că, egoism, zero. Chiar mi se pare mai egoist să rămân în oraşul ăsta şi să-mi ling rănile până la sfârşitul vieţii. Lasă dracului paharul ăla de coniac. Uită-te la mine. Sunt o femeie despărţită, fără copii, la un pas de menopauză. Îmi faci rău şi îmi vine să-ţi arunc ceaiul ăsta în faţă.

N-a luat-o în seamă. Nu s-a uitat la ea. Nu şi-a mutat privirea de la pahar, nici măcar atunci când i-a zis:

— E ceva ce nu ştii. Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi spun mai devreme. E unul dintre motivele pentru care aş fi vrut să ne fi întâlnit înainte. Cred că ama e bolnavă. Nu ştiu exact ce boală are. Rezultatele ultimelor analize nu arată deloc bine. Când erai la Londra, am reuşit să-i fac o programare la unul dintre cei mai buni oncologi din zonă. Dar în ziua cu pricina, ama n-a mers la doctor. Zice că a uitat. Nu cred aşa ceva. Încerc să nu se alarmeze. I-am zis că e vorba despre un control de rutină. Normal că nu e proastă şi că are simptome pe care le interpretează mai mult sau mai puţin exact. Te rog foarte mult să-ţi amâni planurile, să renunţi la ele, măcar cât mama noastră mai trăieşte. Ar fi frumos din partea ta să nu faci mişcări care i-ar putea agrava situaţia.

— Cancer?

— Aproape sigur.

Xabier a mers la bar ca să ceară nota de plată, două pahare de coniac şi ceaiul ei. A profitat şi l-a întrebat pe barman cât era scorul. Zero la zero, la jumătatea primei reprize. S-a întors lângă sora lui, dar nu s-a mai aşezat.

— Gândeşte-te şi după ce iei o decizie, te rog să mi-o spui şi mie.

— N-am la ce să mă gândesc. Mâine o s-o sun pe mediatoare ca să-i spun că renunţ. Domnul doctor a câştigat din nou. Dar vreau să te asigur

 109 

că într-o bună zi, nu ştiu când, o să plec din locurile astea blestemate.

Xabier s-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pe obraz.

— Vremuri grele.

— Asta zic şi eu.

S-au despărţit repede, amabili, fără efuziuni, fără zâmbete. El a plecat primul. Nu mai ploua. Ea a rămas aşezată pe scaunul din colţ, uitându-se prin ferestre, ca hipnotizată, la vremea cenuşie de afară.

 110 