ce se întâmplă, să mă ia la rost, să afle ce am de gând.
Doar nu degeaba s-a întâlnit pe stradă, cu câteva zile înainte, ca din întâmplare, cu o cunoscută, dar care şi-a jucat rolul atât de prost, încât Bittori şi-a dat seama imediat că întâlnirea nu era deloc întâmplătoare.
— Dumnezeule, Bittori, nu te-am mai văzut de ani întregi. Cât mă
bucur! Eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna.
I-au stat pe limbă câteva cuvinte grele: da, ştii, ăsta-i avantajul când îţi omoară soţul şi rămâi văduvă şi singură. Dar le-a înghiţit. A văzut-o de la depărtare, stătea la colţul străzii. Mă aşteaptă, o să mă întrebe ce i s-a cerut să mă întrebe. Şi a descusut-o, ca şi cum întrebările i-ar fi venit atunci în minte. Una dintre cele care n-au venit la înmormântare, nu i-au zis condoleanţe, nu i-a mai salutat după ce începuseră să apară mesajele scrise pe ziduri. Lasă ura deoparte, Bittori, lasă ura. I-a dat nişte răspunsuri vagi, evazive, zâmbindu-i fals, având mereu o senzaţie gelatinoasă, rece, ca şi cum ar fi avut în gură o meduză moartă.
A deschis. Don Serapio. Câtă cucernicie în privire, câtă bunăvoinţă în arcuirea sprâncenelor! Mâinile palide, delicate, despărţindu-se şi împreunându-se, gulerul alb, mirosul de loţiune după bărbierit. În tot acest timp, ea, cu faţa ca o mască, nici nu clipea. Uimire? Nicio fărâmă. Ca şi cum ar fi deschis uşa şi nu ar fi fost nimeni pe palier.
Preotul s-a îndreptat spre ea cu intenţia clară de a o îmbrăţişa, de a-şi atinge obrazul de al ei. Ăstuia mereu i-a plăcut contactul cu pielea. Bitttori s-a retras brusc, cu faţa răvăşită, păstrând distanţa. Vorbind în limba bască, el i-a spus că venise în vizită. Ea îl scruta atentă, cu o mână pe marginea uşii, în eventualitatea că va fi nevoită să i-o închidă în nas.
Tutuindu-l în spaniolă, i-a zis / cerut să intre.
O fi comandând el în casa lui Dumnezeu, dar în casa mea comand eu.
93
Don Serapio, şaptezeci de ani împliniţi, a intrat în casă cercetând cu privirea duşumeaua şi pereţii, mobilierul şi obiectele, părând să se folosească de ochi ca de un aparat foto. A simţit mirosul – era două după-amiaza – mâncării de fasole cu cârnaţi, pe care Bittori o pusese la încălzit în bucătărie.
— Stai aici?
— Fireşte, e casa mea.
Bittori i-a cedat fotoliul în care se uitase la coperţile discurilor. L-a lăsat să stea acolo pentru ca ochii lui, de fiecare dată când avea să ridice privirea, să dea peste fotografia cu Txato atârnată de perete. Ea şi-a adus un scaun de la bucătărie. Preotul a început o conversaţie de circumstanţă.
A pus la bătaie complimente, gesturi de blândă atenţie, cuvinte pline de o intonaţie umilă, încercând să conducă dialogul; dar ea, de puţinele ori când a intervenit, a insistat, sfidătoare, să vorbească în spaniolă, aşa că
don Serapio, făcând o concesie pentru a nu înrăutăţi situaţia, a renunţat la limba bască.
Broască verbală, sălta de la o temă, semitemă, subtemă la alta, oprindu-se scurt asupra unor consideraţii meteorologice, sănătate şi familie, până când Bittori, care încă nu mâncase şi nu prea avea rezerve de răbdare, a spus tranşant:
— De ce nu vorbeşti despre ceea ce ai venit să vorbeşti?
Fără să vrea, don Serapio s-a uitat instinctiv, peste capul dezagreabilei lui interlocutoare, la fotografia cu Txato.
— Bine, Bittori. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar prezenţa ta în sat produce destulă nelinişte. Nelinişte nu e tocmai cuvântul potrivit.
— Frământare?
— M-am exprimat greşit. Îmi cer scuze. Hai să spunem că oamenii te văd venind zilnic şi se simt ciudat, îşi pun întrebări.
— De unde ştii că îşi pun întrebări? Au venit la tine la biserică să-ţi spună?
— În sat, noutăţile se află repede. Cert este că de când ai început să vii, au început şi comentariile. Vii în satul tău, asta nu poate să conteste nimeni. Iar din partea mea, fii bine-venită. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate decât pot părea la prima privire, iar faptul că tu ai dreptul legitim de a te întoarce acasă la tine, asta nu înseamnă că alţi săteni nu au şi ei drepturile lor.
94
— Cum ar fi?
— Cum ar fi acela de a li se permite să-şi refacă viaţa, de a avea parte de linişte şi pace. Lupta armată a lovit crunt satul nostru, aşa cum, să nu uităm, au făcut-o uneori şi forţele de securitate ale statului. Din nefericire, am avut parte şi de morţi: soţul tău, odihnească-se în pace, şi cei doi membri ai Gărzii Civile omorâţi în zona industrială. Fără să minimalizăm aceste tragedii care ne produc atâta durere, nu trebuie totuşi să pierdem din vedere nici suferinţele altor persoane. Aici au avut loc represiuni, s-au făcut percheziţii, au fost reţinuţi oameni nevinovaţi şi au fost maltrataţi, mai exact torturaţi în sediile poliţieneşti. În prezent, nouă dintre fiii satului ispăşesc ani grei de puşcărie. Nu e cazul să mă exprim eu dacă merită sau nu asemenea pedepse. Nu sunt jurist, nici politician, sunt doar un simplu preot care face şi el ce poate pentru ca oamenii din sat să trăiască în pace.
— Sper că nu insinuezi că pacea lor e pusă în pericol de faptul că
văduva unui bărbat asasinat vine să petreacă nişte ore acasă la ea?
— Deloc. Eu am venit doar să te rog în numele oamenilor din sat. Dacă
îmi îndeplineşti rugămintea, îţi voi rămâne îndatorat, dacă nu, voi accepta resemnat decizia ta. Ştiu că ai suferit, Bittori. Ultimul lucru care mi-ar trece prin cap ar fi să pun la îndoială sentimentele tale şi să îţi reproşez ceva. Şi crede-mă că dacă soţul tău nu e acum la Domnul, asta nu înseamnă că nu m-am rugat pentru el de mii de ori. Mereu v-am pomenit în rugăciunile mele, pe tine şi pe copiii tăi. Dar aşa cum Dumnezeu are grijă de sufletele celor adormiţi, eu am datoria de a avea grijă de sufletele enoriaşilor din parohia mea. Reuşesc să fac asta bine sau rău? Cu siguranţă că mai şi greşesc. Cu siguranţă că nu folosesc întotdeauna cuvântul potrivit, şi nu o dată mi s-a întâmplat să spun ce nu trebuia şi nici nu voiam să spun. Sau să vorbesc când ar fi trebuit să tac. Sunt la fel de imperfect ca oricare altul. Cu toate astea, trebuie să îndeplinesc până la sfârşitul zilelor mele misiunea ce mi-a fost dată. Fără să-mi pierd încrederea, fără să descurajez. Înţelegi că nu pot să mă duc la una dintre familiile astea, care sunt distruse şi ele, şi să le spun: nu, îmi pare rău, copilul vostru a fost militant ETA, descurcaţi-vă. Tu ai putea face aşa ceva dacă ai fi în locul meu?
— Dacă aş fi în locul tău, aş vorbi clar. Ce vrei de la mine?
De data aceasta, preotul n-a mai ridicat privirea spre fotografia lui Txato, a ţinut-o în pământ, între picioarele lui şi ale ei.
95
— Să nu mai vii.
— Să nu mai vin la mine acasă?
— O vreme, până când se mai liniştesc apele. Dumnezeu e milostiv.
Pentru suferinţele tale de aici El te va recompensa în ceruri. Nu lăsa ranchiuna să pună stăpânire pe sufletul tău.
În dimineaţa următoare, mai simţind încă senzaţia de sufocare din ziua trecută, Bittori a mers la cimitir ca să-i povestească lui Txato. I-a vorbit stând în picioare, pentru că ploua tare şi nu voia să se aşeze pe lespedea udă.
— Exact aşa mi-a spus. Să nu mă mai duc în sat ca să nu îngreunez procesul de pace. După cum vezi, victimele deranjează. Vor să ne ascundă
