— Pentru anul acesta i-am plătit deja şi nu vor mai scoate nimic de la mine. Ticăloşii ăştia îmi cer o sumă nebunească, exact acum când am luat credit şi am făcut investiţii, plus că am câţiva clienţi care mă tot amână cu plăţile. Şi să nu uităm că mai avem de plătit o parte pentru apartamentul din San Sebastián. Poate că au greşit, cine ştie? Vreun cap sec care le ţine evidenţa o fi uitat să noteze că am plătit sau a notat unde nu trebuia. De unde să ştiu eu că individul căruia i-am dat plicul cu bani nu l-a păstrat pentru el şi a stricat banii pe prostii? Sau s-ar putea ca Joxian să aibă

dreptate şi a doua scrisoare să fi fost, de fapt, destinată altcuiva. De asta

 121 

cred că, deocamdată, cel mai bine e să nu fac nicio mişcare, să aştept ca timpul să limpezească lucrurile. Dacă eu sunt cel care a înţeles greşit, mă

vor anunţa ei, clar.

— Mi-e cam teamă, ca să fiu sinceră.

— Teama nu ajută la nimic.

— Oamenii ăia sunt răi şi au mulţi prieteni în sat.

— Cei din sat mă cunosc. Sunt de aici, vorbesc limba bască, n-am nicio treabă cu politica, le dau oamenilor locuri de muncă. De fiecare dată când se strâng bani pentru o sărbătoare, pentru echipa de fotbal sau pentru ce-o fi, eu sunt cel care dau suma cea mai mare. Dacă vreun străin de sat va vrea să-mi facă rău, sunt sigur că vor sări pe el. Stai aşa, ăsta e de-al nostru. În plus, cu mine chiar se poate discuta, nu?

— Cred că eşti prea încrezător.

— Să nu crezi că mă culc pe o ureche. Mi-am luat nişte precauţii. La firmă sunt în afara oricărui pericol. Ştiu cum să mă apăr.

— Chiar? Ţii un pistol în sertar?

— E treaba mea ce ţin în sertar, dar crede-mă că acolo sunt în siguranţă. Dacă povestea se complică, îmi mut camioanele în altă parte şi gata. În La Rioja sau oriunde. Când am pornit afacerea, aveam mult mai puţin şi vezi şi tu dacă mi-a ieşit sau nu.

— Oi fi tu din sat, dar eu nu m-aş mira să aflu că unii dintre angajaţii tăi au dat celor din ETA informaţii despre tine.

— Se poate.

— Ai discutat cu alţi afacerişti din zonă?

— La ce bun? Sunt sigur că toţi plătesc. I-am strecurat nişte aluzii celui mai mare dintre fraţii Arrizabalaga. A dat-o din colţ în colţ. După cum ţi-am spus, fiecare îşi rezolvă singur problemele de genul ăsta.

Bittori s-a lungit în aşternut. Se auzeau, amortizate, zgomotele din vecinătate, câte o voce pe stradă, maşina de gunoi. Stăteau spate în spate şi Txato, cu faţa spre perete, a zis, trebuia să zică, era limpede că-l apăsa prea tare:

— Vreau ca din vară Nerea să-şi continue studiile în altă parte.

Oriunde, dar departe de aici.

— Stai puţin, cum adică?

— Adică eu vreau ca Nerea să-şi continue studiile în altă parte.

— Ai vorbit cu ea?

 122 

— Nu, când o vezi, poţi să pregăteşti terenul.

Au tăcut. Pe sub balcon a trecut un grup de cheflii. Apoi s-a făcut linişte, până când clopotul bisericii a bătut ora exactă. Txato, în ciuda obiceiului său, n-a sforăit deloc toată noaptea.

 123 

32. HÂRTII ŞI ALTE OBIECTE

În timp ce aşezau lespedea pe mormânt, Bittori, cu ochii uscaţi, pentru că de acum înainte eu nu mai plâng nici dacă îmi dau cu ceapă pe la ochi, s-a gândit că următoarea dată când va mai intra lumina în groapa aia va fi atunci când o vor îngropa pe ea. Era convinsă că soţul ei dusese cu sine în mormânt destule secrete.

I-o spunea în faţă, de multe ori, nemernicului, mai ales în timpul primelor vizite la cimitir.

— M-ai ţinut departe. Cred că nu mi-ai spus nici jumătate din ce ţi se întâmpla şi câte îţi făceau. Txatito, când o să mă aşeze lângă tine, vei avea muuulte să-mi povesteşti.

Înainte de a se întoarce acasă, îl ierta. Mereu. Cum să nu-l ierte? Bietul Txato, atât de bun, atât de protector. Şi atât de încăpăţânat, adăuga schimbând tonul, pentru a-şi dovedi că nu era singura care să susţină aşa ceva.

— Te-au ucis ETA şi încăpăţânarea ta.

Odată lichidat şeful firmei, s-a terminat şi cu firma. Paisprezece şomeri.

Bittori şi Nerea îl auziseră de atâtea ori pe Xabier spunând că aşa apără

teroriştii interesele clasei muncitoare. A închis afacerea, ce să fi făcut altceva?, dar nu înainte de a o întreba pe maică-sa dacă voia să conducă

ea firma. Eu? Aceeaşi întrebare i-a adresat-o şi lui Nerea, când aceasta a catadicsit, în sfârşit, să vină în sat. Eu? Păi, el cu atât mai puţin. Aşa că au vândut, cu ajutorul unei firme de consultanţă, tot ce au putut vinde, iar restul, la fier vechi.

Xabier a prins de poartă un anunţ: Închis pe motiv de deces. Maică-sa a ieşit o clipă din melancolia ei şi a şoptit că ar trebui să scrie: Închis pe motiv de asasinat. N-a făcut asta. Şi angajaţii? Niciunul n-a venit la priveghi. Iar la înmormântarea din San Sebastián, au venit doar doi.

După câteva zile, unul dintre angajaţi a venit la Xabier şi, vorbind în numele tuturor angajaţilor, l-a întrebat când se vor reîntoarce la muncă.

Angajatului nu i-a trecut prin cap să-i spună condoleanţe. Xabier l-a privit cu un amestec de milă şi dezgust. Ăştia chiar îşi imaginează că patronul moare asasinat şi nimic nu se schimbă? L-a repezit cu aplomb profesional şi vorbe dure. Dar angajatul, surd la explicaţii, insista că vrea să ştie când

 124 

se pot întoarce la muncă, aşa că Xabier, cu răbdarea pusă la încercare, i-a spus că el era un simplu medic şi nu avea competenţa necesară pentru a conduce o firmă de transporturi.

Avea destule pe cap cu verificarea actelor, cu creditele de la bănci, cu anularea comenzilor (unele venite din străinătate), cu vânzarea bunurilor, cu închiderea firmei, adică mii şi mii de chiţibuşuri birocratice, pe care, într-un târziu, le-a lăsat, la recomandarea unui coleg, pe mâna unei firme specializate.

Acelaşi coleg i-a pus / dat o întrebare / sugestie; Xabier a dat-o mai departe, adică mamei sale: o posibilă soluţie pentru a menţine locurile de muncă. Ce soluţie? Să treacă firma, în condiţii economice favorabile, în administrarea angajaţilor.

— Nici vorbă.

Brusc, Bittori a uitat de doliu. Cum le-a dat prin cap una ca asta?!

făcuseră nenumărate greve, unele lăsate cu geamuri sparte, pichete la intrare şi ameninţări directe pentru aita. Capul răzvrătirilor era un individ foarte agresiv, Andoni, cu ecusonul sindicatului LAB prins de salopetă, instiga continuu şi îi făcea nopţile de coşmar lui Txato. Aşa că Txato l-a dat afară, dar individul a venit după câteva ore cu două huidume de la sindicat şi l-a obligat să-l reangajeze. Şi ce să mai zic de ceilalţi angajaţi? Unii, da, oameni cumsecade, dar şi-au manifestat ei în vreun fel solidaritatea, compasiunea, după asasinat? Puteau să trimită măcar o scrisoare de condoleanţe. Dar n-au făcut nici măcar asta. Doar doi dintre ei au fost la cimitirul din Polloe, dar şi aceia au tăcut mâlc.

Aşa că:

— Mai bine arunc totul la gunoi.

Xabier a cărat cu maşina mai multe cutii cu acte, facturi, avize şi tot soiul de alte documente, unele perfect arhivate, altele dezordonate. Ca nu cumva. Ce? Ca nu cumva, profitând că nu mai exista un patron şi nici vreo activitate pe acolo, unii să intre ca să fure şi să distrugă. Datornici dornici să şteargă urmele datoriilor. Adepţii cauzei a căror ură nu se stinsese odată cu asasinatul.