sub preş. Să nu ne arătăm la faţă şi, dacă dispărem din viaţa publică, iar ei reuşesc să-i scoată pe deţinuţi din închisori, atunci înseamnă că e pace şi toată lumea e mulţumită, aici nu s-a întâmplat nimic. A zis că a sosit timpul să ne iertăm unii pe alţii. Când l-am întrebat cui trebuie să-i cer eu iertare, a zis că nimănui, dar că din nefericire eu am făcut parte dintr-un conflict în care a fost implicată toată societatea, nu doar un grup de cetăţeni, şi că trebuie ţinut cont de faptul că aceia care ar trebui să-mi ceară iertare, poate că aşteaptă să li se ceară iertare la rândul lor. Şi cum toate astea sunt super complicate, preotul crede că cel mai bine este ca situaţia să se calmeze, acum, când nu mai există atentate, să dispară
crisparea şi, cu ajutorul timpului, să dispară şi durerea şi prejudiciile morale. Ce părere ai, Txato? Nu mi-am ieşit din fire, dar nici n-am putut să
tac. I-am zis.
Bittori s-a uitat direct în ochii preotului.
— Ascultă, Serapio. Cine nu vrea să mă vadă în sat, n-are decât să-mi tragă patru gloanţe, ca lui Txato, pentru că am de gând să continui să vin aici ori de câte ori voi avea chef. Aşa că tot ce pot pierde, viaţa, mi-au distrus-o cu mulţi ani înainte. Nu aştept să-şi ceară nimeni iertare, chiar dacă, gândindu-mă mai bine, ar fi un gest de omenie. Şi cu asta gata, că
trece vremea şi nu mai apuc să mănânc. Spune-i persoanei care te-a trimis că n-o să mă opresc până nu voi afla toate detaliile asasinării soţului meu.
— Bittori, pentru Dumnezeu, de ce învârţi cuţitul în rana asta?
Atunci i-am răspuns:
— Ca să-i storc tot puroiul pe care-l mai are în ea. Altfel, nu se va închide niciodată.
96
Şi asta a fost tot. A plecat destul de abătut, cu o expresie ofensată. Mi-e egal. După ce l-am văzut, printre jaluzele, în stradă, am dat fuga la bucătărie şi am mâncat o porţie sănătoasă de fasole cu cârnaţi, că
muream de foame. Tu ce crezi, Txato? Am făcut bine? Ştii că niciodată nu mi-a lipsit curajul.
97
26. CU ĂŞTIA SAU CU NOI
Ploaia, căzând peste morminte, scotea un zgomot tomnatic, răcoros, pâclos, făcând-o pe Bittori să se simtă bine. Da, pentru că pe lângă faptul că mai curăţă puţin din toată mizeria asta, îmi lasă şi impresia că astfel mai ajunge şi la morţi câte ceva din viaţă, nu? Eu ştiu ce vreau să zic.
Învăluită în gânduri, evitând băltoacele, a văzut melci pe morminte şi a fost tentată (nu era pentru prima dată) să-i adune, să-i ducă acasă şi să-i bage în oală. Umbrela îi proteja coafura făcută în casă. Ploua fără încetare, noroc că atunci când a ieşit din cimitir a sosit şi autobuzul, aşa că a urcat imediat. Ce să fac? A analizat situaţia. Mai avea fasole de ieri, umpluse cu mâncare vasul lui Ikatza, n-o aştepta nimeni acasă. Se enerva ori de câte ori îşi amintea că don Serapio îşi putuse închipui că ea o să fie de acord cu cererea lui de a nu mai trece prin sat, cel puţin pentru o vreme. A coborât la Bulevar, a intrat într-un magazin de pâine şi şi-a cumpărat două pâinici, după care, ce mama naibii, a luat primul autobuz spre sat.
Acolo, a reîncălzit mâncarea rămasă din ziua trecută şi a mâncat-o. A mai făcut una, alta prin casă. Toată după-amiaza a conectat cabluri, a refăcut conexiunile, lucruri pe care mai demult le făcea Txato. Până la urmă, a reuşit să pună în funcţiune pick-up-ul. În tăcerea dintre două
melodii, s-au auzit dangătele clopotelor. Era sâmbătă, aşa că şi-a luat umbrela şi s-a dus. Unde? Cum unde? La liturghia de la şapte seara.
Intrând în biserică, a fost tentată să se aşeze în primul rând, ca în ziua înmormântării; dar şi-a zis că ar fi prea provocator. S-a aşezat pe marginea ultimei bănci din partea dreaptă, de acolo putea cuprinde cu privirea toată biserica, putea vedea întreaga adunare, fără a fi văzută.
Când a început slujba, se adunase deja destul de multă lume, chiar dacă nu atâta ca în vremurile de mai de mult. Nimeni nu s-a aşezat în preajma lui Bittori, aşa că a dedus că prezenţa ei nu trecuse neobservată; dar nu-mi pasă, nu mă aşteptam să mă primească cu aplauze aici, în casa Domnului, unde se presupune că se predică iubirea aproapelui.
Golul din jurul ei o scotea în evidenţă, aşa că imediat ce preotul, în felon verde, a ieşit pe uşa sacristiei care dă în altar, Bittori s-a mutat, în cea mai mare linişte posibilă, pe una dintre băncile din partea stângă. S-a adăpostit în spatele unor persoane pe care nu le cunoştea. S-a uitat
98
întâmplător într-o parte şi a văzut scaunul cu rotile în faţa unei coloane.
Fără s-o fi văzut, Miren a aflat că Bittori era în biserică. Ajunsese cu fata ei cu puţin înainte de ora şapte. Cineva a ajutat-o să intre ţinându-i uşa deschisă. Cine? Nu contează, oricine. S-a aşezat la locul obişnuit, Arantxa lângă ea, statuia lui Ignaţiu de Loyola ceva mai încolo, în penumbra zidului lateral. Apoi, o voce i-a şoptit la ureche. Miren a dat discret din cap în semn că auzise şi nu şi-a întors faţa spre dreapta nici atunci, nici pe durata liturghiei.
E tot mai îndrăzneaţă. Printre coloană şi ceafa lui Arantxa, i-a aruncat lui Ignaţiu o privire încărcată de reproş. De partea cui eşti, ţii cu ăştia sau cu noi? La puţin timp după începerea liturghiei, a fost tentată să plece. Ce prostie să vin aici! Atâtea manifestări pentru pace, atâtea articole în ziare, şi când în sfârşit se face pace, nu trec nici două zile că o şi încalcă. A fost gata să se ridice, dar s-a gândit mai bine. De ce să plec eu? Să plece ea.
Către Ignaţiu: dacă o preferi, plecaţi amândoi.
Predica. Una într-o parte, alta în cealaltă parte a aceleiaşi bănci, despărţite de trei sau patru enoriaşi, aşa le-a văzut don Serapio de pe podiumul cu pupitru, care-i servea de amvon. Nu le-a pomenit, nici chiar aşa, dar a renunţat brusc la tema insipidă pe care o abordase şi a început să improvizeze, destul de stângaci la început, ăsta e adevărul, fraze despre pace şi reconciliere, despre iertare şi coexistenţă, îndreptate în principal, să nu-mi spuneţi mie că nu, spre cele două femei.
A povestit o întâmplare, o parabolă, sau ce-o fi fost aia, despre două
persoane care aveau strânse legături de prietenie şi asta le făcea fericite; până când s-au certat şi au fost nefericite, dar Dumnezeu a vrut să le împace şi, chiar dacă n-a fost uşor, după un timp s-au împăcat şi au fost din nou fericite. Pentru că, aşa cum a zis Iisus Cristos, iubeşte etc. Preotul s-a înflăcărat şi dă-i şi dă-i cu pacea. I-a ieşit o predică de vreo douăzeci de minute, plină de ardoare, asta fiind ceva neobişnuit la el, care era mai degrabă concis şi solemn.
Între timp, Miren se supărase pe Ignaţiu de Loyola. Niciodată nu-mi dai nimic din ce te rog. Şi de atunci încolo, neînduplecată, nu i s-a mai adresat. Prinsă cu tot soiul de nemulţumiri şi gânduri, i-a luat un timp până să observe că Arantxa o saluta pe aia dând din mână. Groaznic.
Zâmbea atât de larg încât capul i se clătina sub greutatea zâmbetului.
Zâmbea cu ochii, cu buzele, cu fruntea, cu urechile. Un zâmbet de-a
99
dreptul scandalos. O fi suferit un nou atac sau ce? Sau, dacă se gândeşte mai bine, poate că îşi ridicase mâna nu în semn de salut, ci ca să-i arate brăţara de jucărie, pe care nu reuşise nicicum să i-o dea jos acasă. Fată, nu e altceva decât un zorzon. Pe furiş, a deblocat frâna scaunului şi l-a rotit uşor până când Arantxa a ajuns cu faţa spre altar, dar proasta naibii, câtă
răbdare să mai am cu ea, Dumnezeule, încerca să-şi întoarcă faţa, a mai rotit puţin scaunul, până când Arantxa chiar n-a mai avut cum să
comunice cu aia.
După ce şi-a dat seama că Arantxa îi făcea semne, Bittori îşi tot întorcea capul spre stânga. Întinzându-şi gâtul, reuşea să zărească, dincolo de cele trei sau patru profile interpuse, o parte din mamă şi pe fiică în întregime.
Până când, la un moment dat, ce ciudat, a observat că scaunul cu rotile nu mai era în aceeaşi poziţie şi ca urmare nu mai avea cum să-i întoarcă
zâmbetul lui Arantxa.
Cu mâinile împreunate, Miren s-a dus să se împărtăşească. Sigur se uită
