Nerea:

— O să ajungem paranoici.

— Se poate.

Toate teancurile de acte nu trezeau în Bittori altceva decât indiferenţă.

 125 

Ei să-i spună unde trebuie să semneze şi gata. Firma, zicea, era parte din Txato, aşa cum erau urechile lui delicate şi plăcerea de a merge cu bicicleta. Xabier s-a uitat atent la maică-sa, ca să vadă dacă glumea, dar nu. Prevestirile ei erau de rău augur: dacă vreunul dintre copii va fi patronul firmei, va avea aceeaşi soartă ca a tatălui lor.

În schimb, s-a dovedit extrem de interesată să păstreze obiectele personale pe care defunctul le ţinuse la birou. Într-o seară, Xabier le-a pus în cutii şi le-a dus la apartamentul din San Sebastián. După câtva timp, ea şi Xabier le-au dus la Nerea, unde încă se mai află.

Bittori i-a zis că poate să plece, pentru că vrea să fie singură când va umbla printre bunurile lui Txato.

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre ceea ce conţin…

— Nu.

— Ştiai că aita…?

— Ţi-am zis că nu.

Şi nu a rămas. L-a condus până la uşă. Pupături şi agur. Rămasă singură

în casă, Bittori, fugi de-aici, a alungat-o pe Ikatza de pe canapea, s-a aşezat şi a început să deschidă cutiile. Txato nu-i dezvăluise niciodată că

avea un pistol la birou. Surpriză? Deloc. Întotdeauna mi-am imaginat că

are. Nu zicea el că acolo se simţea în siguranţă? A ţinut arma neagră în palmă. O fi încărcată? Mamă, dar ce grea e! Metalul rece, degetele departe de trăgaci ca nu cumva ceasul rău… Însă tentaţia era uriaşă şi a ţintit spre lustra din tavan. Ce simte cel care trage, atunci când victima se prăbuşeşte şi varsă sânge prin toate găurile făcute de gloanţe?

A scos şase cutiuţe, douăzeci de gloanţe calibru 9 x 19 mm, toate nedeschise, în afară de una. Txato, gangsterul meu, pistolarul meu, pe cine să fi împuşcat tu, care erai un înger? Dar de ce nu ai fost înarmat în ziua când? Nu ştiu, mă gândesc şi eu că te-ai fi putut apăra.

A lăsat pe jos toate acele unelte ucigaşe şi a scos fotografiile înrămate pe care soţul ei le expusese pe un raft în birou: una era cu ei, amândoi tineri, zâmbitori, în faţa turnului din Pisa; câte una cu fiecare copil, Xabier la doisprezece sau treisprezece ani, Nerea, extrem de frumoasă, în rochia de la prima comuniune; alta cu toţi patru, în faţa bisericii din Azpeitia, toţi la patru ace, la nunta unei rude de-a lui Txato; plus încă două în care Txato apărea alături de fiecare dintre copiii lor.

Bittori a mai scos şi alte obiecte, dar care au interesat-o mai puţin.

 126 

Pixuri, un stilou, trofee de la clubul de cicloturism şi de la campionatele de jocuri de cărţi, o lumânare în formă de cactus, primită cadou de la Nerea, prinţesa lui, favorita lui, care nici măcar n-a venit la înmormântare. În sfârşit, mărunţişuri sentimentale, podoabe, amintiri. Dar scrisorile de şantaj? Zero. Poate că Txato le distrusese. Poate că Xabier le-a pus la un loc cu alte hârtii.

 127 

33. MESAJE PE ZIDURI

Avea biroul la etaj. De fapt, era o simplă platformă cocoţată pe piloni de oţel, un cubicul de sticlă care-i permitea patronului să cuprindă cu privirea toată hala, şi mai avea în plus o fereastră care dădea spre esplanadă. Txato voise să fie aşa, pentru a ţine curtea sub control, după

cum spunea chiar el. Tare îi mai plăcea lui Txato să ţină totul sub control.

I-ar fi plăcut să facă el totul la firmă: s-o administreze, să încheie contracte, să supravegheze încărcarea şi descărcarea, să schimbe uleiul la motoare, să verifice presiunea în pneuri, să spele camioanele şi să le conducă. Urmărea intrările şi ieşirile, fiind atent totodată dacă apărea vreun client sau primea vreo vizită importantă. Imediat ce auzea zgomotul unui motor se ducea la fereastră.

Proprietatea era înconjurată cu un zid de beton de doi metri înălţime, la care se adăuga o plasă de sârmă. O poartă culisantă bloca accesul pe timpul nopţii. Pe durata zilei de muncă rămânea deschisă. Pe vremea când era încă o fetiţă, oamenii din sat au întrebat-o pe Nerea dacă aita al ei construise o puşcărie. Ea, ca să intre în joc, răspundea că da şi că angajaţii erau deţinuţii.

Într-o zi, Txato, la primele ore ale dimineţii, se uita cum o remorcă era cuplată la un camion. Nu avea încredere. Niciodată nu avea încredere. Nici în şoferii lui cu cea mai îndelungată experienţă. Odată încheiată manevra, camionul a pornit. Brusc, a văzut bucata de zid, până atunci ascunsă de camion. Txato a putut citi din birou literele mari şi strâmbe, scrise cu spray: CHATO ASUPRITORUL.

A fost primul graffiti cu mesaj pentru el. La început şi-a zis: o mitocănie.

Mai mult decât acuza, care l-a iritat, şi mai mult decât obrăznicia urâtă şi mânjitoare, care l-a iritat şi mai tare, şi mai mult decât spaniolizarea numelui, care l-a scos din minţi, l-a indignat / neliniştit faptul că graffiti-ul era pe partea interioară a zidului. Ceea ce însemna că un intrus se strecurase, noaptea?, în curtea firmei. Bittori, ştergându-şi mâinile de şorţ, n-a respins ideea că putea fi vorba chiar despre un angajat. Txato a ieşit din birou, a coborât treptele metalice, înguste, strâmte, într-o bună zi o să-ţi rupi gâtul, zicea Bittori, fiind mai atent să-şi mascheze furia decât pe unde călca. A ajuns la zona destinată atelierelor de reparaţii. A cerut un

 128 

pistol de vopsit. Ar fi putut să-l roage pe un angajat să acopere cu un strat de vopsea mitocănia aia. Dar Txato era un bărbat impulsiv, nu stătea mult pe gânduri, lua deciziile repede şi îi plăcea să-şi asume cât mai multe responsabilităţi, fie că ţineau de munca fizică, fie birocratice. Aşa că, nici una, nici două, s-a dus la zid şi cât ai zice peşte a acoperit ofensa.

Acasă, în timp ce mâncau, i-a povestit lui Bittori. Au trecut în revistă

numele angajaţilor (ea le spunea muncitori), căutând posibilul autor al graffiti-ului. Vreun nemulţumit, cineva care credea că nu e tratat de patron aşa cum ar fi meritat. Dar, ca de obicei: fără martori şi fără dovezi, nu se poate face nimic. Nici unuia dintre ei doi nu i-a dat prin minte să

facă legătura între graffiti şi scrisorile de şantaj. Au trecut săptămâni, au uitat incidentul, şi-au văzut de viaţa lor cotidiană.

Până într-o sâmbătă, pe la mijlocul lui martie, când viaţa lui Txato şi a familiei lui s-a schimbat pentru totdeauna. Ce oră să fi fost? Vreo unsprezece seara. Veneau de la bar, el cu Joxian, certându-se din cine ştie ce motiv, pentru că, deşi erau foarte buni prieteni, discutau adeseori în contradictoriu. Făceau echipă la jocul de cărţi şi erau destul de buni; însă, uneori, se ştie foarte bine, cărţile îi favorizează pe adversari. Când se întâmpla asta, nu era de mirare ca în drum spre casă să se acuze unul pe celălalt pentru înfrângerea suferită.

Cinaseră la asociaţia gastronomică. Fiecare cu mâncarea lui, pregătită

de soţie în casă. Şi cum aveau de gând să se trezească dimineaţa devreme, au jucat cărţi înainte de cină, nu după, aşa cum obişnuiau. A doua zi, îi aştepta o etapă de cicloturism destul de lungă, cu finalul într-un bar din Zumaya.

În fine, se întorceau acasă, nici beţi, nici treji, prinşi într-una dintre disputele lor obişnuite, ici o înjurătură, colo o înjurătură, fiecare liber la invective, pentru că prietenia lor le permitea asta. Prinşi cum erau în discuţie şi din cauza luminii slabe a lămpilor stradale, nu au observat un graffiti făcut recent, printre altele mai vechi, dar şi din cauză că

nenumărate afişe şi anunţuri de tot felul acopereau, în mare măsură, partea de jos a faţadelor. Nu au văzut din prima clipă mesajul scris recent, cu vopseaua încă umedă, lângă intrarea în blocul lui Txato. Se opriseră ca să pună capăt discuţiei. Tocmai se despărţeau, tocmai ziseseră, unul: sper să nu ne plouă mâine, celălalt: bine, enervantule, pe mâine la şapte şi jumătate în piaţă, când atenţia i-a fost atrasă de numele prietenului său

 129 

scris pe zid.

— Doamne, ce chestie!

— Ce?

TXATO TXIBATO. Doamne-Dumnezeule! Joxian: să şteargă mesajul înainte de culcare, să nu se joace cu lucrurile astea. Şi-au luat la revedere, iar Txato, bombănind, mama lor de golani, în loc să intre în casă s-a dus la garaj, unde ştia că avea câteva cutii cu vopsea. Eu, turnător? Totul de dragul rimei. N-am vorbit în viaţa mea cu un poliţist. Altă problemă: nu avea bidinea. Sau poate că avea, dar agitat şi înfuriat cum era, nu reuşea s-o găsească. Asta este, atunci cu o pensulă şi hârtie de ziar. Şi vopseaua cum era? Cu cocoloaşe, dar nu uscată de tot. De bine, de rău, a reuşit să

facă ilizibile cele două cuvinte. Şi-a mânjit pantalonii, dar nu i-a păsat.

Bittori va protesta. Să protesteze. Trădător. Într-un sat ca al lui, asta era cea mai mare infamie. La fel de gravă precum cea din urmă cu câteva săptămâni de pe zidul firmei. Şi-a pus în gând să mai cumpere câteva cutii cu vopsea, a doua zi, când se va întoarce din excursia cu bicicleta. Ia zis lui Bittori, în pat. Ea:

— Deci eşti convins că vor urma şi altele.

— Încep să cred că nu e un simplu frecuş. E mai bine să fim pregătiţi.

— Atunci, ce rost mai are să le ştergi? E clar că va fi degeaba. Auzi, dar te-ai uitat dacă mai erau şi alte mesaje scrise la noi pe stradă?