— După întâlnire, mă gândesc să mă mut într-un alt oraş. Nu ştiu în care. Poate chiar în străinătate.
Au înţeles fără s-o judece, fără să îi pună întrebări. În continuare, au vorbit la obiect, cu seriozitate, despre problemele zilnice, iar primul care a plecat, fără să mai stea la desert şi la cafea, a fost Xabier, pentru că era duminică şi avea meci, şi era suporterul lui Real Sociedad încă de copil, chiar dacă mergea rar la stadion. Nerea a dat o mână de ajutor la strângerea mesei. Rămase singure, a întrebat-o pe maică-sa ce crede despre proiectele ei de viitor.
— Eşti destul de mare ca să ştii ce faci.
— Preferi să sfârşesc ca fratele meu?
— Ce nu-ţi place la fratele tău?
— E cel mai trist om pe care-l cunosc.
— Ce dracu’ ştii tu despre tristeţe şi toate astea?
— Am şi eu destule motive să fiu distrusă. Dar, fii atentă, la Londra, în aceeaşi noapte când am căzut de acord cu Quique să ne despărţim pentru o vreme, am făcut o plimbare pe malul fluviului. Mi-am zis: ce fac acum?
Mă arunc în apă şi cu asta am încheiat socotelile, sau încerc să găsesc o
105
ieşire din labirintul ăsta prin care rătăcesc de multă, de prea multă vreme?
Am văzut torentul tulbure, reflexele oraşului în apă, apoi am văzut oameni şi am auzit muzică de undeva din apropiere, curentul apei mă lovea peste faţă şi am concluzionat: ce naiba, Nerea, ridică-ţi privirea, nu te resemna, trăieşte, asta este, trăieşte, fată, chiar dacă eşti distrusă, mişcă-te, luptă, caută. Să nu crezi că nu ştiam că mergi zilnic în sat şi sunt întru totul de acord. Bănuiesc că şi tu cauţi ceva.
— Să caut? Eu? Eu nu caut nimic. Eu merg la mine acasă. N-am voie să
merg la mine acasă? Te deranjează cumva?
Ochii îi exprimau furie, ca fel ca buzele strânse. Nu au mai vorbit. Puţin mai târziu, ieşind din apartament, Nerea a observat că vechiul preş nu mai era pe hol.
106
28. ÎNTRE FRAŢI
Cenuşiu de noiembrie. Picura când Nerea a ieşit din clădire. La capătul pantei, pe unde avea de trecut, o umbrelă neagră ascundea faţa unui bărbat oprit în loc. Lui Nerea i-a stat inima. Cum aşa, dacă acum nu mai sunt terorişti? Prezenţa unui individ solitar cu o asemenea atitudine şi un asemenea aspect o neliniştea. A trecut pe celălalt trotuar, pentru orice eventualitate. După puţin timp, individul s-a întors spre ea. Era Xabier.
— Ai zis că trebuie să mergi la fotbal.
— Mi-am schimbat ideea.
De ce? Considera că e mai important să vorbească cu ea între patru ochi. Nerea: nu mă pune pe gânduri. El: să stea liniştită. Era, pur şi simplu, din cauză că se vedeau puţin şi nu prea aveau ocazia de a vorbi doar ei. S-au înţeles să coboare pe strada San Martin. Pe drum, ea i-a spus să închidă
umbrela că nu mai plouă, iar el a închis-o, apoi, peste puţin timp, s-au aşezat la o masă din cafeneaua hotelului Europa.
— Nu ştiam că-ţi place coniacul.
— Mă rog, ceva trebuie să beau, nu? Doar n-o să stăm aici fără să
consumăm nimic.
Ea a comandat un ceai de muşeţel. Paella îi venea înapoi şi îşi simţea stomacul greu şi…
Xabier n-a luat în seamă văicărelile soră-sii. Fără niciun preambul, a trecut direct la subiect:
— Noi doi ar fi trebuit să stăm de vorbă înainte de a merge acasă la ama, unde, îţi spun cu toată sinceritatea, nu m-am simţit bine. Ar fi trebuit să stabilim nişte lucruri în ideea de a evita să-i provocăm noi suferinţe. În plus, ai greşit de mai multe ori, dar trebuie să recunosc că e şi vina mea pentru că n-am intervenit la timp.
— Pentru că nu mi-ai zis să tac?
— Era suficient să ştii să dozezi totul în privinţa planurilor tale de viitor.
Din prudenţă, sau din ceva despre care nu ştiu dacă ai auzit vreodată: delicateţe.
— Ca asta pe care mi-o arăţi tu acum, nu?
— Cred că ar fi ajuns povestea cu a nu ştiu câta voastră despărţire.
Orice altceva trebuia lăsat pentru o altă zi. Poate că ţi s-a părut că ama a
107
reacţionat cu mult calm. Te asigur că acel calm era doar aparent. E masca pe care a luat-o de când a rămas văduvă. Mimează forţă. Dar dacă ai fi fost mai atentă, aşa cum am fost eu în timp ce tu vorbeai şi vorbeai, uneori cu un soi de euforie care nu mi-a plăcut deloc, ai fi văzut pe fruntea ei, în ochii ei, că fiecare dintre vorbele tale o lovea ca o piatră.
— Chiar aşa? Ciudat că ai observat, pentru că mie mi s-a părut că ai stat tot timpul cu nasul în farfurie.
— Sunt lucruri care se văd fără să fie nevoie să le priveşti. Ascultă-mă, Nerea. Poate că despărţirea de Quique te-a afectat mai tare decât laşi să
se vadă. Asta tu ştii cel mai bine. În timp ce mâncam, mi-ai lăsat impresia unei femei care vrea brusc să facă o grămadă de chestii, nu contează cu ce preţ, şi fără să ţină cont de ce consecinţe ar putea să aibă gesturile ei asupra persoanelor apropiate. Nu păreai să ai capul pe umeri, pe bune.
— Şi chiar de-ar fi aşa, ce? Sau trebuie să mă port ca tine?
